Breslele meşteşugarilor bistriţeni au fost principalul promotor al dezvoltării Cetăţii Bistriţa şi datorită acestora s-a reuşit obţinerea unei prosperităţi economice în micul burg din nordul Transilvaniei.

Fiecare breaslă aduna meştesugarii de acelaşi fel şi principalul scop al acesteia era cel de a apăra interesele membrilor ei, dar aveau roluri bine stabilite şi în ceea ce priveşte administrarea socială a cetăţii.

Una dintre meseriile în care bistriţenii excelau era cea de cizmar. Despre meşteşugarii care făceau încălţăminte în Bistriţa a scris în memoriile sale Gustav Zikeli, fiul ultimului maestru al breslei cizmarilor. Născut la sfârşitul secolului XIX, Zikeli povesteste că în acea perioadă în oraş existau trei tipuri de cizmari, fiecare formand o breasla diferită.

„Tatal meu a fost cizmar, şi anume Deutsch-Schuster în traducere liberă „cizmar sas”. Mai existau  şi Tschismenmacher în traducere liberă „om care făce cizme” şi Bauerisch-Schuster tradus „ţăran cizmar”, trei bresle diferite. Reprezentanţii Deutsch-Schuster făceau încălţăminte numai la comandă, erau elita meşterilor de pantofi. Tschismenmacher făceau marfa de piaţă, la fel şi breslaşii Bauerisch-Schuster. Încălţămintea acestora din urmă nu avea tocuri, era făcută din piele mai grosolană şi deseori colorată în roşu. Breslaşii Bauerisch-Schuster îşi tăbăceau singuri pieile. Pentru încălţăminte se foloseau foarte mult opincile, acestea erau tăiate de pielari şi vândute tot de ei”, arată Zikeli în Memoriile sale.

Pentru a demonstra că reprezentanţii Deutsch-Schuster erau cei mai de frunte dintre cizmarii cetăţii, Zikeli scrie în Memoriile sale şi despre activitatea şi clientela tatălui său. „Tata lucra de obicei cu un ucenic şi avea ca şi clienţi dintre ţăranii saşi cei mai înstăriţi din Untere Vorstadt (n.r. actuala stradă Independenţei) şi Heidendorf (n.r.Viişoara ). Erau săptămâni când avea foarte mult de lucru, în care mama îl ajuta harnică, în special înaintea sărbătorilor mai importante”, scrie sasul care şi-a deschis ulterior o tipografie în oraş.

Să fii membru de frunte al unei bresle, aşa cum era tatăl lui Zikeli nu însemna neaparat că trebuia să fii şi intelectual. Bătrânul cizmar nu ştia, potrivit fiului său, nici să scrie, nici să citească şi avea cunostinţă doar de cifre. „Tata a fost şi ultimul meşter al breslei. La dizolvarea breslei, cufărul acesteia şi ultima carte de protocol au rămas în proprietatea noastră. Cufărul este lucrat frumos, cartea de protocol conţine numai lucruri mai puţin importante. Tata a murit în 1915 la 76 de ani”, îşi încheie Zikeli amintirile despre breasla tatălui său.