Unul dintre cele mai traumatizante episoade din istoria Bistriţei s-a întâmplat în septembrie 1944, când Bistriţa a fost bombardată cu 3 bombe care i-au speriat atât de mult pe locuitori încât au fugit cu toţii prin păduri. În aceeaşi toamnă, saşii erau somaţi să evacueze oraşul, fiind ameninţaţi că dacă nu pleacă, vor fi împuşcaţi de ruşi.
Firul vieţii majorităţii saşilor a fost schimbat sau oarecum interrupt forţat de natura evenimentelor din timpul războiului dar, mai ales de anul 1944, când majoritatea saşilor au fost nevoiţi să se refugieze, lăsând în urmă munca lor de-o viaţă.
Majoritatea nu şi-au dat seama ce se întâmplă, nu le-a explicat nimeni ceea ce va fi, nu ştiau ce va urma, crezând că merg de acasă doar pentru câteva zile, cel mult două săptămâni – se consemnează în “Exodul saşilor bistriţeni”. Volumul este semnat de Nicoleta Moldovan, bibliotecară la Colegiul Naţional „Andrei Mureşanu” şi prezintă povestea emoţionantă a 12 saşi care au fost nevoiţi să părăsească Bistriţa la sfârşitul anului 1944.
Unul dintre „martorii” pe care autoarea i-a intervievat a fost şi Johann Meinhart iar poveştile lui s-au dovedit cu adevărat cutremurătoare: 10.000 de case au fost lăsate în urmă intacte, în toamna anului 1944.
„Oamenii şi-au măturat casele, au aranjat frumos paturile, şi-au lăsat toate proviziile de porumb în pod, animalele în grajduri, şi-au predat cheile caselor la primărie, într-o cotarcă. Li s-a spus că în câteva săptămâni se vor putea întoarce. Dar nu a fost deloc aşa...” îşi amintea Johann Meinhart.
Frica a pus stăpânire atunci pe toţi saşii din Bistriţa şi din împrejurimi. “Atunci au plecat absolut toţi. Nimeni n-a rămas. În Dumitra, la numărul 312, Luci Catarina era născută în 15 septembrie, avea cinci zile. A plecat, însă, cu mama în căruţă şi când a ajuns în Austria avea două luni... În comună au rămas grajdurile cu animale şi vaci şi viţei şi boi şi găini şi oi şi tot ce-au avut. Vinuri, grâul în hambare, în podurile caselor, beciurile pline de vin...” mai povestea Meinhart.
Unii dintre saşi au ajuns în lagăre, mulţi n-au mai apucat deloc să-şi revadă locurile copilăriei iar cei mai puţini – care au reuşit să revină zeci de ani mai târziu, în vizită, aveau să găsească în locul celor lăsate – surprize – şi nu dintre cele mai plăcute....
“Toţi o plecat. O rămas oraşul gol. Apăi sigur că n-o rămas mult timp gol, că o venit şi l-o ocupat. O tăbărât ţâgani destui...” povesteşte Ema Bucur, o altă săsoaică nevoită să plece din Bistriţa în 1944.
Sursa: Nicoleta Moldovan – “Exodul saşilor bistriţeni”, Editura Karuna, 2012
Foto: Direcţia Judeţeană a Arhivelor României
.jpg)
0728-237 215
