Pe orice vreme, drumul până la spital îl făceam pe jos, pe strada CR Vivu, prin ţigănime, traversam parcul oraşului şi o luam pe Alba Iulia. Stăteam cu tata cât permitea programul de vizite.

Tata era tot mai slab şi se schimba la înfăţişare de la o săptămână la alta. Ne spunea că se simţea mai bine şi că medicii i-au spus că pe 15 martie o să-l lase acasă.

Şi a ieşit din spital exact la 15 martie 1929, dar nu spre casă ci spre cimitir. Avea 55 de ani. Pe atunci nu ştiam că de tuberculoză nu se scăpa…

În toamna lui 1928 ar fi trebuit să merg la şcoală dar, deşi aveam şapte ani fără câteva luni, am fost refuzat pe motiv că eram prea slab. Abia mult mai târziu am înţeles ce rău e să pierzi un an de şcoală.

Prin luna noiembrie au venit la noi două femei, una mai tânără – semidoamnă şi cealaltă, mai bătrână – ţărancă. Erau îmbrăcate curat şi se purtau cu blândeţe. Cea mai în vârstă se numea Floarea şi era fosta soţie a lui tata, din Lechinţa. Doamna mai tânără era fiica ei şi deci, sora noastră. Le-am privit oarecum neîncrezători, dar după ce ne-au dat darurile pe care le aduseseră, am prins curajul de a ne apropia şi de a spune cum ne cheamă, câţi ani avem…

Femeile veniseră cu gândul să-l ia pe unul dintre noi şi să-l ducă la Lechinţa… Sora noastră se uita la noi, care stăteam atenţi pe o bancă şi la un moment dat l-a chemat laea pe fratele meu şi l-a întrebat dacă voia să meargă cu ea la Lechinţa, să locuiască cu ele şi să meargă acolo la şcoală. Ionel a început să plângă, a spus că nu vrea să meargă cu ele şi a fugit afară din casă.

Pe mine nu m-a întrebat dacă voiam să merg cu ele, dar eu mă tot gândeam că m-aş duce, ca să scap de sărăcia şi mizeria în care trăiam.

M-am apropiat de ea şi am întrebat-o dacă nu vrea să mă ia pe mine, că eu vreau să merg cu ele… A refuzat şi a zis că dacă Ionel nu merge de bună voie, o să-l ia cu forţa şi că pe mine nu vrea să mă ia pentru că sunt prea mic şi slab…

[va urma]

Fragmentul de mai sus face parte din volumul de memorii “Viaţa era frumoasă”, scris de Pavel Târnovan – născut în 1921, în satul Măgurele, comuna Mărișelu, județul Bistrița-Năsăud. Rămas orfan de la vârsta de 6 ani, a fost crescut în familia unei surori vitrege din Lechința, a urmat cursurile școlii primare și generale din Lechința și apoi pe cele ale Școlii de Ucenici din Bistrița, învățând meseria de pantofar.

După război a urmat cursurile Școlii Tehnice de Cooperație din București specializându-se în profesia de contabil, pe care a practicat-o până la pensionarea sa, în 1981. A ocupat mai multe funcții de conducere care i-au adus respectul colaboratorilor și al sublaternilor săi iar în 2013 a publicat, la Editura Charmides volumul „Viața era frumoasă” – un volum savuros, plin de amintiri riguros și emoționant consemnate de acest „martor și actor anonim al unui secol de istorie pe viu”…