Părintele conduce atent, din când în când își întoarce privirea spre mine, fulgerător, îi simt iubirea ca pe un halou încălzindu-mi obrajii, n-am nici cea mai vagă idee de unde vine iubirea asta dintre noi și nici nu-mi pasă, mi-e de ajuns că mă iubește pe nemerit, cum ne iubește Ăl de sus pe toți, dumnezeiește și apăsat. Din spate se aud răsete, copiii noștri își rostogolesc vârstele ca pe visuri, o curbă încă și brusc, decupându-se din negrul de noapte, mănăstirea Parva.

Mihai tace, tace și Ștefana, silueta voievodală a mănăstirii mi se pune pe suflet, urcăm dintr-o dată grăbiți, împletindu-ne siluetele negre cu zeci de alte mogâldețe de creștini, de nicăierea răsărind. Miroase tot mai clar a tămâie și vorbele se topesc  pe buze. Ne despărțim în fața bisericii, părintele Ștefan mă duce spre altar, îmi sprijin o secundă privirea în ochii alor mei, ca într-o fântână cu dor, ei dispar în noapte și intru, până sus plin de fioruri.

Câțiva preoți, de-a lungul pereților, sub sfinți cu ochii mari, citesc rugăciuni în gând. Mă aplec și le sărut mâna, uimindu-i. Ei își retrag mâinile cu jenă, le sărut palmele în care stă Hristos, tronuri ale Fiului întrupat,  apoi ne îmbrățișăm cu dragoste, frați de cruce curată.

Un călugăr cu față senină îmi aduce veșminte și nume de creștini pe liste, ne rugăm în tăcere, prin ochi și inimă mi se duc pomenirile, și Ion, Maria și Vasile, și Radu cu Antonia, și Raveca bolnavă și Floarea plecată între străini.
Călugărul cu fața albă ridică privirea și trecem toți din altar în biserică, așa cum treci dintr-o lume în alta. Îmi tremură picioarele de emoție și părintele frate mi se pune în stânga, simțindu-mă.

În spatele nostru e un întuneric grozav, biserica e scufundată în negru, jeluitoare și înaltă. Doar în fața altarului, printre vase cu făină și untdelemn, câteva lumânări sfârâie plăpânde,  prăvălindu-și lumina gălbuie peste paginile cărților noastre. E o atmosferă de început de lume, sau de sfârșit, nu se aude nimic altceva decât ceara lumânărilor topindu-se, și peste toți se ridică deodată vocea preotului, rostind marea binecuvântare a Tainei, ”Binecuvântată este împărăția Tatălui, și a Fiului, și a Sfântului Duh!”
Rugăciunile vin singure spre noi, ne sar în inimi și pe buze, vorbe culese din paradis.  Îmi vine rândul să citesc Evanghelia și mă cutremur de emoție ca în prima mea zi, sunt gata să greșesc și să sar peste Apostol, părintele Ștefan mă vede tremurând și mi se înfige în ochi autoritar, mă inund de pace, îmi ascult vocea citind Evanghelia cu mirare și pentru o clipă nu eu citesc, ci alt preot, eu sunt în marea de creștini îngenuncheați, lângă soția și copilul meu. 

E o pace adâncă  în biserică, dinspre creștinii îngenuncheați se aud  gemete și oftaturi, se scurg durerile din noi ca apele murdare și se duc, se duc, n-a mai rămas nimic din noi, decât suflete cu genunchi.
E rândul fratelui Ștefan să citească Evanghelia, iau o lumânare de ceară și i-o apropii de paginile sfinte, vocea lui se înalță rotund, frumoasă ca o cupolă bizantină, apoi ne rugăm, ”Doamne ajută-ne”, și poporul ne însoțește cu durerile lui și ale noastre. E miez de noapte la Parva și nimănui nu îi e somn, nu e timp de dormit acum, sunt păcate de spălat și boli de nimicit, vin Paștile ca un om pe drum, vin de-a dreptul spre noi, cu Hristos batjocorit și îngropat și înviat a treia zi...

Ne regăsim la mirungere și ne îmbrățișăm toți și tăcem, cu mirul scurgându-se pe frunțile noastre, apoi coborâm din biserică spre mașină, tăcem și vorbim deodată, cu lumină în vorbe, șiruri lungi de creștini se topesc în noapte și spre dealuri, în spatele nostru rămâne biserica plină de lacrimi și păcate,  e atâta pace că poate Hristos să vină liniștit, suntem toți ai Lui aici, poporul credincios, așteptându-L.

Și deodată mi se face un dor mare și uscat de tata.

Crin Triandafil Theodorescu