„Știți care au fost cărțile mele? Oamenii... Eu i-am citi și ei m-au citit...” a povestit astă-seară Grigore Leșe în saloanele Coroana de Aur, unde și-a prezentat volumul „Acum știu cine sunt” – construind – asemenei unui străvechi șaman – o adevărată atmosferă magică în jurul lui: a citit pagini întregi de doine, a cântat poezii, acompaniat de fluier, și nu s-a lăsat până când nu i-a adus pe oamenii cărților invitați la Conferința Națională a Bibliotecarilor în starea de a cânta, dirijându-i și indicându-le cu harul unui profesor experimentat – versuri și tonalități potrivite. Însă aceștia nici să-și închidă telefoanele mobile n-au știut, d-apoi să cânte...

„Nu ne strică un pic de ștaif european, a venit vremea să trăim în ape limpezi... Am scris această carte pentru că am uitat să fim liniștiți și să avem răbdare... Dar cărțile, dacă n-au suflet, degeaba sunt scrise... Îmi vine să plâng, când mă gândesc unde am ajuns... Și o parte din scânteia acestei seri vi se datorează și dumneavoastră...” a mai spus Grigore Leșe la un moment dat.

„Nu întotdeauna am ales bine, nu întotdeauna am fost liber să aleg. Am încurcat drumurile, căile, cărările. M-am uitat, am văzut și am priceput. Dar drumu-i lung și împlinirea-i departe. Horile mă țin, îmi dau putere, sunt cărțile mele, prin ele mă răsfăț și îmi aflu liniștea. Ca să mă pot aduna, a trebuit întâi să mă risipesc. Acum știu cine sunt...” a citit Grigore Leșe din cartea sa în care apare și un emoționant portret al poetului Vasile Dâncu dar și un capitol dedicat Festivalului Usturoiului desfășurat anul trecut, în septembrie, la Tihuța.  

...A usturoiului

Am fost acolo unde cultura orală mai dăinuie între generații, dar de la o zi la alta se ofilește. Am fost acolo unde bruma nu a căzut ca semn al blestemului pentru cei răi, unde oamenii, înainte de marile praznice, nu mănâncă până nu răsar stelele. Înainte de a mânca beau apă sfințită și îmbucă prescură. A fost o zi în care parcă Dumnezeu a vrut să se arate pe pământ oamenilor, să petreacă împreună cu ei.

În trecătoarea Tihuța lumea s-a strâns de pe toate văile pentru a însemna sfârșitul verii, când berzele pleacă purtând pe aripile lor rândunelele, câinii încep să se spurce în pălărie, ursul nu mai intră în apă, umblă să se împerecheze, pământul ia cu el șerpii și ierburile de leac. Rămân horile, danțurile, poveștile vrăjite, șuierăturile și zâcălile păcurărești pentru a se lupta cu puterile diavolicești. Poate de aceea sărbătoarea s-a numit „a usturoiului”. La asfințit, în trecătoarea Tihuța s-a arătat chipul crucii prin muzică. Iar stelele străluceau mai mult decât soarele, ca semn al biruinței.

Apoi totul s-a liniștit... Noaptea mi s-o părut în vis că eram tânăr și o fată m-o dus în munți să-mi arate uriașii. Călăream pe un cal alb și ne fugărea un câine. De spaimă m-am agățat de-o creangă firavă și-apoi m-am trexit, în bucurie cu mintea, sufletul și trupul...

Evenimentul editorial s-a încheiat cu un celebru cântec acompaniat de Grigore Leșe „pe un fluier indian – că nu suntem noi buricul pământului... Un cântec de pelerinaj din secolul XVII, eronat numit „priceasnă”, mergeți și studiați la bibliotecă, să vă convingeți! – a remarcat Grigore Leșe care l-a interpretat, de altfel, și la Festivalul Usturoiului (dar atunci împreună cu mii de oameni, în timp ce acum - singur, alături de fluierul indian) după cum vă puteți re-aminti chiar de AICI.