Toate întrebările născute în mintea bistriţenilor sunt o formă de luciditate, de bună-credinţă, de natură să ducă la rectificări moralizatoare consistente. În forma lor actuala, proiectele Casei de Cultura se prezintă ca muribunzi norocoşi cărora le sunt deja pregătite toate cele trebuincioase trecerii în nefiinţă.
Se cheltuie bani publici pentru evenimente fără valoare conduse de oameni care, bănuiţi de competenţă bosumflată, plusează pe descântec în defavoarea practicii.
În toate timpurile, buna-cuviinţă şi bunul-simţ au fost considerate valori de către profesioniştii cu scaun la cap iar asemenea manifestări evaluate ca submediocre (organizatoric vorbind), penibile ori chiar oribile, cauzatoare de rău igienei culturale şi spirituale a romanilor.
Sigur că analiza nu trebuie să fie exagerat de fină şi nici să se ajungă cu ea la o dezbatere planetară.
Problema este că atitudinea unora din presa locală, de protejare prin texte şi discursuri siropoase dar revanşarde, cu efect de cosmetizare a unor rateuri culturale perpetuate, precum şi legitimarea lor de către Casa de Cultură, nu fac decât să agraveze şi să prolifereze (în loc să însănătoşească zdravăn!) acest fenomen într-o minoritate şi aşa gălăgioasă. Devenind o mentalitate autohtonă, extrem de nocivă, a reprezentanţilor mass-media locale. Ceea ce este sinistru din punctul meu de vedere.
Ceea ce am văzut zilele trecute coboară aproape nepermis de jos nivelul gustului public şi îl trivializează. Niciodată dintre buruieni nu se vor ivi florile. Ironia nereuşită cu muzica de cameră scade sub limita admisibilă cultul ideii de cultură.
Într-o ţară balcanică, cuprinsă de bicisnicie şi scăpată din mâini, de serviabilitatea feroce, domnia ghiolbănească a banului în detrimentul normelor moralei şi educaţiei, al spiritului, îmbolnăveşte demersul viguros, provocând pripa şi rătăcirea, nemaiputând evita imputarea personală şi căinţa inutilă.
Eu cred că se pune problema stopării acestui amestec foarte bizar de folclor, un fel de rumeguş al ethosului autentic, o preţiozitate ridicolă – din păcate oficializată prin măsuri legale - prin care unul sau mai multi sfertodocţi au vrut să-şi dea un fel de lustru cultural.
Ne lipsim de atmosfera degradată şi miorlăită precum şi de subcultura anexă de peste baltă.
Remarcabilă şi folositoare este conservarea unui comportament rezervat, însă plin de chibzuială, şi nu de reacţii pătimaşe şi cu opinii dezgustătoare faţă de ţinuta fermă şi vocea critică locale dar greşit înţelese.
O manifestare judeţeană, cu ambâţuri naţionale, trebuie să devină memorabilă prin reuşita profesională, să aibă un palmares fără cusur, să nu lase loc de speculaţii şi dezaprobări cetăţeneşti.
E nevoie de justificări sănătoase în faţa noastră, sunt totuşi bani publici la mijloc, fiindcă altfel – fără rafinament şi nobleţe – se riscă un aer pestilenţial care ne va vorbi despre oamenii meschini şi tulburaţi dintre organizatori şi din echipele de aplaudaci prezente langă ei.
Toate întrebările născute în mintea bistriţenilor şi invitaţilor sunt o formă de luciditate, de bună-credinţă, de natură să ducă la rectificări moralizatoare consistente.
În forma lor actuala, proiectele Casei de Cultura se prezintă ca muribunzi norocoşi cărora le sunt deja pregătite toate cele trebuincioase trecerii în nefiinţă.
macete