Senzaţia e că lumea, deşi liberă să o facă, nu mai gândeşte firesc, adică folosindu-se, în mod just proporţionat, de raţiune şi de simţire. Pe de altă parte, libertatea scoate la iveală lucruri fără nici un Dumnezeu şi tot soiul de incompetenţi cu tupeu, dar care sunt încurajaţi, promovaţi şi intens valorificaţi mediatic şi politic.
Bistriţeanul.ro vă propune săptămânal o rubrică în care să vă manifestaţi liber şi plenar opiniile, gândurile, impresiile pe diverse teme legate de viaţa economică, culturală, socială sau mondenă a urbei noastre. Aşteptăm, aşadar, mici texte de maximum 2000 de caractere (cu spaţiu), pe adresa redactia@bistriteanul.ro. Textele vor fi semnate cu un pseudonim. Pentru această săptămână, vă propunem un text semnat de “macete”
Respectul, inclusiv cel de sine, e tot mai puţin aplicat. Din păcate, el supravieţuieşte doar însoţit de frică şi, în consecinţă, se manifestă într-un mod dezagreabil. Se impune grabnic regăsirea demnităţii, apelarea inteligenţei şi logicii, gândirea sănătoasă, luminoasă.
Admiţând că trăim în lumi diferite, complicate şi, probabil, consistente în adevăruri personale, Immanuel Kant dădea, furios şi cinic, un verdict simplificat şi de necontestat, în care susţinea că nici raţiunea singură, nici simţurile izolate nu pot oferi un adevăr sigur.
Or, dacă raţiunea singură o ia razna, timp în care simţurile părăsite sunt moarte, unde e lumea adevărată, cea care ne stârneşte impresiile şi pe care vrem s-o cunoaştem? Un răspuns pe înţelesul nostru ar fi că lumea în care ne manifestăm şi pe care ni se pare că o vedem e doar un vis care se formează după anumite norme, nu aşa la întâmplare, ci după regulile sensibilităţii, ale judecăţii şi ale raţiunii fiecăruia dintre noi. Garantăm doar pentru siguranţa şi ordinea lor.
Restul demonstraţiei se găseşte împrăştiată în cărţile marilor filozofi. Aşadar, comic sau nu, istoriei nu-i pasă de noi. Contează cum trăim în interiorul ei, ori la marginea acesteia (juste-a-cote!), ce suntem fiecare şi de fiecare dată-n afara şabloanelor, convenienţelor, sterotipurilor, neînţelegerilor ochilor străini, cât de bine reuşim să ne sustragem din uniform, devenind chiar atipici contextului.
Un ochi format pe interioare va şti cum să pătrundă exterioarele, formându-le, reformulându-le, aparţinându-le. Ce nu trece prin tine, nu-ţi aparţine cu adevărat, e cel mult posesie. Iar în ceea ce nu (de)pui suflet, nu durează, fiindcă indiferenţa nu va construi niciodată nimic, nici în sine, nici în afara ei. Evitarea şi izolarea grosolăniei, un conglomerat sinistru, deschiderea spre reflecţii şi experienţe serioase, despărţirea de cutume şi complotul împotriva inerţiei ne vor abate gândurile spre lucrurile cu adevărat importante şi ne vor însoţi la evadarea din obscuritate. Important e să ţinem în viaţă sensul acelor lucruri de care suntem apropiaţi, poate se răspândeşte :-)
Trebuie să ne tragem sufletul şi să acceptăm/înţelegem că e nevoie să revenim la vechile reflexe ale minţii sănătoase, ale raţiunii comune. Asta-i o parte din seninătatea dintotdeauna: să fii câţi metri pătraţi vrei! Şi, fiindcă sufletul omenesc este însetat după satisfacţii binecuvântate şi plăceri veşnice, să-nvăţăm să primim liniştea şi fericirea între oamenii noştri dragi şi în spaţiile în care ne simţim împliniţi !