Rândurile de mai jos fac parte din volumul „Datoria de om”, publicat recent la Editura Charmides, de scriitorul Alexandru Uiuiu. Este un volum care se găseşte la Sinagogă şi la Librăriile Aletheia din Bistriţa, un volum în care sunt cuprinse eseuri etnologice sau filosofice, dar şi portrete ale unor artişti plastici, scriitori sau oameni de cultură - între care şi Eminescu, poetul care ar fi împlinit azi 167 de ani...  

Pe Eminescu l-am descoperit târziu, după împlinirea a treizeci de ani, când relaţia cu el a devenit una personală. Până atunci, copleşit de informaţia dată de profesori şi „eminescologi” (ce barbarism lingvistic – şi nu numai – este acest construct!) l-am văzut pe poet într-un sicriu transparent, mumificat şi remumificat de orice discurs care-l fixa în sintagme gen: „Luceafărul poeziei româneşti”, „Poetul nepereche”, „Apostolul neamului”, „Bardul de la Ipoteşti”, „Geniul românilor”.

O prezenţă continuă, dar mereu rece şi mereu îndepărtată. Intrat în triunghiul celor treizeci de ani, determinat în cele trei colţuri de doctor, crâşmar şi preot, m-am întâlnit cu Eminescu dintr-o altă nevoie, iar relaţia mea cu el a devenit din una „culturală”, adică acoperită de fraze frumoase şi ordonate, una personală adică sporitoare de simţiri şi înţelesuri pe o dimensiune empatică.

De atunci păstrez mereu în apropiere un volum din ediţiile eminesciene, pe care-l deschid aşa cum unii îşi deschid un cont în bancă pentru a-şi proteja şi creşte avuţia, cum alţii deschid câte o mare afacere sau alţii gazul la bucătărie gândind îndelung dacă să-l şi aprindă.

Această personalizare a relaţiei cu Eminescu mai poate fi transmisă analogic prin următoarea conversiune de termeni: am realizat că nu locuiesc într-un apartament din cartierul Eminescu, ci într-o chilie a mănăstirii Eminescu sau mai scurt spus că sunt un scriitor eminescian, un romantic nou, poate chiar târziu.

Din acel moment a început lupta mea cu îngerul, aventura naşterii ca scriitor, care seamănă întrucâtva cu zborul unui pui de pasăre în interiorul oului, pe sub o coajă tare, care poate crăpa din interior-datorită izbiturilor frenetice şi repetate sau din exterior printr-un gest necunoscut, simplu şi curat.

Nu-l cred pe Eminescu atunci când se porneşte să înşire versuri melodioase de felul „Pe lângă plopii fără soţ / Adesea am trecut” sau „La mijloc de codru des / Toate păsările ies…” suspectându-l odată cu Slavici, de un poporanism asumat, de un fel de încercare, altfel necesară, de a prinde „paradigma feminină a receptării” de care ştia că are nevoie pentru perpetuarea mesajului său prin şi peste generaţii.

Îl cred însă din răsputeri pe Eminescu cel supărat şi chiar furios, pe cel ce se pune în calea Nimicului şi nimicniciei umane, încercând să mai salveze ceva din ce roade şi surpă o contemporaneitate nesimţită...

De la aceste aprecieri – repet, personale – cred că nicio vorbă nu mai poate echivala stihia eminesciană pe care o să o reproduc în doar câteva fragmente:

„De ce nu voiu pentru nume, pentru glorie să scriu?

Oare glorie să fie a vorbi într-un pustiu?

Azi, cînd patimilor proprii, muritorii toţi sunt robi

Gloria-i închipuirea ce o mie de neghiobi

Idolului lor închină, numind mare pe-un pitic

Ce-o beşică e de spumă, într-un secol de nimic”

„Azi abia vedem ce stearpă şi ce aspră cale este

Cea ce poate să convie unei inimi oneste

Iar în lumea cea comună a visa e un pericol,

Căci de ai cumva iluzii, eşti pierdut şi eşti ridicul”

„Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoiu

Să ajungă a fi stăpînă şi pe ţară şi pe noi!

Tot ce-n ţările vecine e smintit şi stîrpitură

Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură

Tot ce e perfid şi lacom, tot Fanarul, toţi iloţii,

Toţi se scurseră aicea şi formează patrioţii,

Încît fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii

Bîlbîiţi cu gura strîmbă sunt stăpînii astei naţii

Voi sînteţi urmaşii Romei? Nişte răi şi nişte fameni

I-e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni!

Şi această ciumă-n lume şi aceste creaturi

Nici ruşine n-au să ieie în smintitele lor guri

Gloria neamului nostru spre-a o face de ocară,

Îndrăznesc ca să rostească pîn' şi numele tău…, ţară!”

„O, aduceţi potopul, destul voi aşteptarăţi

Ca să vedeţi ce bine prin bine o să ias'.

Nimic… locul hienei îl luă acel vorbăreţ

Locul cruzimii vechie cel lin şi pismăreţ,

Formele se schimbară, dar răul a rămas.”

Foto Arhivă - Alexandru Uiuiu, la Festivalul Internaţional de Literatură şi Lectură desfăşurat la Bistriţa, în septembrie 2016