Astăzi vă oferim spre lectură o nouă povestire trimisă pentru concursul de literatură din cadrul Festivalului Usturoiului în Ținutul Contelui Dracula – povestirea scrisă de Nicolae Mihalciuc –

Legenda Contelui Dracula

Sfârşitul lunii noiembrie a anului 1431. Zăpada mare si gerul năprasnic nu puteau împiedica petrecerea locuitorilor cetăţii Sighişoara din Voivodatul Transilvania. Toţi sărbătoreau cu bucate şi vinuri alese, oferite din belşug de către Vlad al II-lea, membru al familiei Basarabilor şi fiul marelui Mircea cel Bătrân. Marea sărbătoare era prilejuită de venirea pe lume al celui de-al doilea fiu al lui Vlad al II-lea, care va fi botezat cu numele Vlad al III-lea, nume la care s-au adăugat mai târziu supranumele de Draculea, adică fiul lui Vlad Dracul, Dracula pentru străini, apoi cel de Vlad Ţepeş.

Tatăl noului născut şi mama acestuia, Doamna Cneajna, prinţesă a Moldovei, erau adăpostiţi în cetatea Sighişoara, greu încercată de-a lungul anilor împotriva năvălitorilor.

Vlad al II-lea stăpânea, deocamdată, regiunea din jurul cetăţii Sighişoara, ca guvernator, în numele lui Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei, fiind vasal al regelui. Apăra graniţa de est a regatului. Comandant de frontieră, avea responsabilitatea de a proteja comerţul şi drumurile comerciale între Ţara Românească şi Transilvania. Se adresa supuşilor numindu-se “Io Vlad, voivod şi domn”. Urmărea cu toată atenţia, prin iscoadele sale, luptele sângeroase, purtate pe ascuns sau făţiş, între pretendenţii rivali la domnie. Aştepta momentul prielnic pentru a urca pe tronul Ţării Româneşti. Ştia prea bine că pentru acest scop trebuiau folosite toate împrejurările, prin alianţe, viclenii, trădări şi crime, dar mai ştia că trebuie să se apere împotriva tuturor uneltirilor atât de numeroase în acele vremuri, care puteau veni nu numai din partea duşmanilor cunoscuţi, dar chiar şi din partea rubedeniilor cu odrasle pretendente la tron. Succesiunea ciudată a evenimentelor din acel an îl punea în încurcătură, neştiind de partea căror puteri să se situeze.

Astfel, în februarie, regele Ungariei l-a chemat la negocieri pentru a-l ţine ca variantă la tronul Ţării Româneşti, pregătindu-l pentru preluarea domniei. Dar, la sfârşitul lunii februarie a fost înscăunat pe acest tron, la Târgovişte, Alexandru I Aldea, cu ajutorul lui Alexandru cel Bun, domnul Moldovei. După puţină vreme, în vară, în urma unei puternice ofensive otomane, proaspătul domnitor s-a închinat la Poartă, sultanului Murad, depunând jurăminte umilitoare, împovărând ţara cu toate cererile sultanului.

Pe de altă parte, din 13 decembrie, va fi numit cavaler al Ordinului Dragonului şi va deveni făţiş dusman al imperiului otoman aflat în plină expansiune, scopul Ordinului fiind apărarea creştinismului şi cruciada împotriva turcilor otomani. Turcii l-ar putea socoti trădător şi s-ar putea răzbuna în multe feluri, chiar punând la cale un complot, răpindu-i sau chiar ucigându-i fiul abia născut, un viitor pretendent la tron. Pericolul poate veni din toate părţile, de unde nu te poţi aştepta. Trebuie să se hotărască cât mai repede de partea cui să treacă, dar mai întâi cum să-şi apere fiul. Şi soţia sa s-a arătat foarte îngrijorată de viaţa copilului abia născut şi l-a rugat să găsească o cale pentru a-l şti în siguranţă.

*

În sala mare a castelului din cetatea Sighişoara, aşezaţi în două jilţuri aurite, Vlad Dracul, supranumit aşa de popor imediat dupa ce a fost numit cavaler al Ordinului Dragonului (Societas Draconis), în acele vremuri cuvântul drac fiind sinonim cu cuvântul dragon pentru popor, draco în limba latină însemnând dragon, şi soţia sa, prinţesa Cneajna din Principatul Moldova, îl primea, în secret, pe căpitanul Simion, un oştean viteaz şi credincios.

- Căpitane Simion, te-am chemat să-mi îndeplineşti o poruncă!

- Porunceşte, Măria Ta!

- Mi-ai fost credincios de când te ştiu…

- Vorbele Măriei Tale mă copleşesc…

- Alege cinci oşteni de nădejde, pregăteşte o sanie cu coviltir bine căptuşit, blănuri, provizii şi ce mai trebuie şi pleacă la castelul din Pasul Tihuţa! Știu că drumul va fi foarte greu, suntem în toiul iernii, dar mă bizui pe tine.

- Îţi voi duce la îndeplinire porunca, Măria Ta!

- Stai, că încă nu ţi-am spus tot! În sanie îi vei lua pe fiul meu abia născut şi pe doica sa! Iată zapisul şi aurul pe care îl vei da în mână bătrânului pârcălab Ierimia, stăpân al moşiilor de pe acele locuri, spiţă mai veche şi mai îndepărtată a neamului meu. Pe drum să ai grijă să nu păţească ceva copilul, veţi plăti cu capul! Lăsaţi copilul şi doica la castel! La întoarcere veţi fi răsplătiţi, însă celui care va scăpa un cuvânt despre unde aţi dus copilul i se va tăia capul!

După ce căpitanul Simion părăsi sala, Doamna Cneajna se adresă soţului ei:

- Am  aranjat  cele  mai  ascunse  camere  dintr-o  latură a castelului, nimeni n-o să afle taina noastră. Fiul nostru, doica şi ceilalti slujitori au fost instruiţi fiecare, în cel mai mare secret. Au jurat supunere totală, ştiind că orice greşeală cât de mică se pedepseşte cu viaţa. Am ales o doică tânără, frumoasă şi sănătoasă dintr-un sat îndepărtat. Copilul ei a fost dat unei alte mame care îl va alăpta. Copilului care pleacă la Tihuţa i-a murit mama la naştere şi i-am găsit şi lui o doică prin oamenii mei de încredere. Femeia e încredinţată că e doica copilului nostru adevărat. Crede că dacă acesta nu va ajunge cu bine, vor plăti cu viaţa, ea şi copilul ei rămas acasă. Totul e învăluit în taină. Voi avea grijă să se răspândească zvonul că am trimis copilul nostru departe, într-un loc sigur, dar necunoscut. Poţi merge liniştit să participi la turniruri pentru a deveni cavaler al Ordinului şi să te prezinţi la toate întâlnirile cu mai marii puterii din regat, din principate, sau de oriunde.

- Foarte bine, doamna mea. Pârcălabului de la castelul Tihuţa i-am scris că-i trimitem pe fiul nostru legitim de care trebuie să aibă mare grijă. I-am mai scris că, pentru ca oamenii să dea respectul cuvenit copilulului, acesta să fie cunoscut cu titlul de nobleţe ereditar de conte. Dar nu cred deloc că oamenii trimişi nu vor fi atacaţi şi că vor reuşi să sestrecoare prin mulţimea de tâlhari de tot felul care hălăduiesc prin păduri. Dacă oamenii şi zapisul vor cădea în mâna tâlharilor de orice fel, chiar şi după ce vor ajunge la castel, vor crede că e copilul nostru legitim. Vor răpi copilul, încercând să profite cât mai mult, sau, mai degrabă, îl vor ucide, mulţumindu-se cu prada de aur. Orice s-ar intâmpla, fiul nostru adevărat va fi în siguranţă.

*

Drumul prin pădurea deasă, plină de pârâuri acoperite de zapadă, era anevoios. Viscolul aduna zăpada în troiene mari în calea saniei trasă de cai şi a oştenilor conduşi de căpitanul Simion. Toţi erau mândri că au fost aleşi să îndeplinească o sarcină atât de importantă şi erau hotărâţi să o ducă la bun sfârşit chiar şi cu preţul vieţii lor.

Pe la jumătatea drumului, din sania la care se opinteau caii se auzeau tot mai des scâncetele copilului. Căpitanul Simion oprea din când în când convoiul şi striga din spatele coviltirului:

- Copilul e bine, e sănătos, suge lapte? Femeie, ai mare grijă, răspunzi cu capul împreună cu noi şi cu copilul tău de acasă!

- Suge, suge, stăpâne! răspundea femeia înfricoşată.

Pernele moi şi blănurile miţoase făceau ca doica şi copilul să nu simtă frigul de afară.

Când ajunseră la castel, slujitorii prezenţi văzură cu uimire cum bătrânul pârcălab, după ce a citit zapisul, a îngenuncheat şi şi-a plecat fruntea în faţa copilului. Locuitorii din satele din jur au aflat că la castel ar fi venit un copil cu sânge nobil, cu rang de conte. Cum se răspândise peste tot vestea venirii pe lume a celui de-al doilea fiu al lui Vlad Dracul, mai pe ascuns apoi mai fătiş, oamenii au început să aibă  bănuiala că ar fi venit chiar acel fiu, deşi nu ştiau nimic sigur. Aşa că, de la o vreme, l-au numit contele Dracula.

Tare s-a mai speriat bătrânul pârcălab, văzând starea copilului, care era slăbit şi plângea întruna, dar a pus-o pe seama drumului lung şi obositor. A trimis degrabă un slujitor să o aducă pe vrăjitoarea Elofteia, renumită pentru vrăjitoriile şi leacurile cu care ajuta femeile la naşteri şi vindeca bolnavii din acele ţinuturi.

Elofteia, o oacheşă tânară, a cerut să fie lăsată, numai ea, doica şi copilul, într-o cameră. Copilul scâncea slab în scutece curate. Doica îi povesti cum, pe drum, în greaua şi lunga  călătorie prin pădurile întroienite, i-a secat deodată laptele din sâni, din cauza supărării prea mari la gândul că şi-a părăsit propriul copil, dar şi din cauza ameninţărilor tot mai dese ale căpitanului Simion că vor plăti cu viaţa, ea si copilul ei rămas acasă, dacă păţeste ceva copilul din sanie.

De frică, a strâns cât a putut de tare sânii împietriţi şi seci, până a început să ţâşnească sânge din ei. Aşa a reuşit să hrănească copilul şi să-l facă să nu i se mai audă plânsul. Desfăcând cămaşa, doica îi arătă vrăjitoarei două răni sângerânde pe sâni. Atunci Elofteia ceru să fie chemată la castel o mamă care îşi alăpta copilul. Aceasta veni în scurt timp şi încercă să alăpteze copilul venit la castel.

Dar, cu toate strădaniile femeilor, copilul refuza să sugă. Încercară cu lapte de vacă, de capră, de iapă, de măgărită, dar fără nici un rezultat.

- Va trebui să aduc un leac şi să fac un descântec de scârboşenie, dar te costă, boierule, altfel copilul moare, spuse vrăjitoarea, dându-şi importanţă, bătrânului pârcălab care era foarte speriat şi îngrijorat.

- Plătesc oricât, dar trebuie să-l faci numaidecât sănătos, altfel suntem cu toţii în mare, mare pericol, îi răspunse bătrânul.

După un timp, vrăjitoarea apăru cu un leac într-un ulcior şi se închise din nou în cameră cu doica şi copilul.

- Să ştii că am făcut cel mai bun leac pe care îl ştiu. Am folosit de toate: sânge de şarpe mort, coadă de şobolan, creier de broască râioasă, pudră de lipitoare, limbă de liliac, cenuşă din păr de hienă, vrej de dovleac uscat şi câte altele. Acum trebuie să-i dau copilului leacul şi să fac descântecul învaţat de la strămoşii mei, să se vindece de scârboşenie.

Muie o cârpă în fiertura adusă, o băgă în gura copilului şi începu descântecul, rostindu-l poruncitor, gesticulând larg, cu emfază: „Scârbă necurată, scârbă spurcată, focul să te ardă, ieşi din copil, din capul lui, din trupul lui, din sufletul lui, zboară în pustiu, spală, curăţeşte, limpezeşte, să rămână curat, ca aurul luminat, ca argintul strecurat, ca apa de la izvor, ca floarea de busuioc, ca tămâia şi ca mirul…”.

Aprinse câţiva tăciuni, sulfă în ei bolborosind cuvinte neînţelese, îi stinse brusc cu zeamă din ulcior şi aşteptă, sigură şiîncrezătoare, rezultatul descântecului. Copilul începu să scâncească tot mai slab, dând ochii peste cap, scuipând şi ferindu-şi guriţa mică de cârpa cu leacul pregătit.

Înfricoşată, nedumerită de ce nu i-a reuşit descântecul, vrăjitoarei îi veni pe loc o idee: înmuie o altă cârpă în sângele care se prelingea dintr-o rană de pe sânul doicii şi o băgă în gura copilului. Ca prin minune, copilul încetă din plâns şi supse sângele cu lăcomie.

- Să ştii că de acum e singurul leac de pe lume pentru copilul ăsta! S-a învăţat să bea sânge de om în loc de lapte, se arătă neputincioasă vrăjitoarea. Când va creşte, dacă va trăi, se va hrăni cu mâncare obişnuită, dar mi-e teamă că nu va putea trăi fără să bea şi sânge omenesc. Ca să scăpăm de pedeapsă, trebuie să rămână o taină a noastră şi să facem tot ce putem să-l ținem în viaţă.

Doica a mai trăit aproape un an şi a murit din cauza rănilor de la sâni care s-au întins pe tot pieptul. La puţină vreme după aceea a murit şi bătrânul pârcălab, poruncind cu limbă de moarte urmaşilor şi supuşilor săi să aibă mare grijă de copil, ca de un adevărat conte cu sânge nobil. A mai poruncit că dacă moare copilul, să fie ucisă şi vrăjitoarea Elofteia odată cu el. A murit încredințat că tatăl copilului l-a surghiunit sau l-a ascuns din cine ştie ce motive.

Vrăjitoarea Elofteia s-a mutat la castel, fiind foarte respectată pentru leacurile pe care le dădea bolnavilor, îngrijindu-se întâi de toate de sănătatea contelui. Acum avea camerele şi slujitorii ei. A rămas singura persoană care putea să-l ţină sănătos pe falsul conte din castelul Tihuţa, tinând secret leacul şi felul în care făcea rost de el.

Se spune că aducea tinerele femei care urmau să nască la castel, spunând că le îngrijește, şi storcea treptat sângele din trupul lor, potolind astfel pofta de sânge a contelui. Spunea apoi că a făcut tot ce a putut, dar aşa le-a fost soarta femeilor care mureau, bocind, prefăcută, împreună cu rudele moartelor. Era foarte bine plătită datorită poruncilor lăsate urmaşilor săi, în scris, de răposatul pârcălab.

De-a lungul timpului, când copilul a mai crescut, a încercat fel de fel de leacuri, dar nu a reuşit să-i îndepărteze contelui nevoia vitală de a bea sânge de om. O singură dată, fără să-şi dea seama, a adus şi o căciulie de usturoi, luată de la bucătăria castelului.

La vederea usturoiului, contele s-a făcut brusc palid la faţă, şi-a dus mâna la gât, gata să se sufoce. Speriat de moarte, s-a ascuns strigând disperat Elofteiei să scoată imediat usturoiul din cameră. Vrăjitoarea, neputându-şi explica nicicum efectul miraculos al usturoiului, a povestit întâmplarea celor din castel.

Abia după moartea vrăjitoarei, de pe la şaisprezece ani, contele, dependent de leacul secret, trebuia să şi-l procure singur. Ataca noaptea, prefăcându-se apoi că se miră împreună cu ceilalţi de dispariţia unor oameni din castel.

Mai târziu, în numele şi la îndemnul contelui, erau invitate la castel, sub diferite pretexte, persoane tinere, acestea nebănuind ce urma să li se întâmple. Cu timpul, locuitorii din sate şi chiar supuşii contelui au intrat la bănuieli cu privire la persoanele intrate în castel şi apoi dispărute. Au fost organizate pânde, mult timp fără rezultat, din cauza vicleniei cu care proceda aşa-zisul conte.

Într-un final, şi-au dat seama că era un om blestemat, însetat de sânge omenesc. De aceea, toţi cei din castel şi locuitorii satelor din zonă s-au unit pe ascuns, pentru a scăpa de conte cu orice preţ. Au înconjurat castelul şi i-au dat foc din toate părţile, în toiul nopţii. Printre flăcări au zărit chipul îngrozit, hidos, al contelui. Neavând unde să se ascundă de flăcări, acesta s-a refugiat chiar în beciul castelului, unde a tot aruncat cadavrele celor ucişi de scârbavnica sa poftă.

Castelul a ars până în temelii, apoi, în timp, a fost reconstruit pe acelaşi loc.

De atunci, în nopţile liniştite, se aud foarte clar vaietele tânguitoare ale fantomelor celor care au murit în chinuri groaznice, victime tainice, fără apărare, ale contelui. Unii martori afirmă că au văzut chiar fantoma contelui, devenit vampir, năpustindu-se asupra celor din castel. Degeaba însă, toţi cei care intră în castel ştiu că trebuie să aibă asupra lor faimosul şi magicul usturoi care să-i apere.

*

Vlad al III-lea, supranumit mai târziu Dracula, apoi Vlad Ţepeş, nu a ştiut niciodată nimic despre diversiunea pusă la cale de părinţii săi la naşterea lui pentru a-i apăra viaţa. Nu a cunoscut nici povestea copilului aciuiat în castelul din Pasul Tihuţa, aşa-zisului conte Dracula. În iarna anului 1436, tatăl său a devenit domn al Ţării Româneşti şi s-a stabilit la Curtea domnească din Târgovişte. Şi-a urmat tatăl şi a trăit acolo şase ani. De la vârsta de 11 ani până la 17 ani a fost ţinut ca ostatic la turci, ca garanţie a loialitătii tatălui său faţă de imperiul otoman.

Ca domn al Ţării Româneşti a luat măsuri drastice împotriva hoţiei, a promovat munca şi a pedepsit leneşii, a integrat ţiganii prin implicarea lor în luptele cu turcii, a igienizat societatea românească prin eliminarea fizică a cerşetorilor, a instaurat un comerţ cinstit şi a fidelizat boierimea prin pedepsirea drastica a trădătorilor.

Pe plan extern a fost recunoscut ca un mare  strateg militar, însoţit de fidelitatea supuşilor săi. Vlad Ţepeş a fost un om care a iubit mai presus decât orice dreptatea, şi care nu a ezitat să se sacrifice pentru un ideal politic mereu prezent în istoria noastră: independenţa.

A fost numit Vlad Tepeş din cauza pedepsei sale preferate - trasul în ţeapă. 

- SFÂRȘIT -  

P.S. Romanul irlandezului Bram Stoker, „Dracula”, constituie o cale prin care a fost creată o imagine negativă şi eronată despre Vlad Ţepeş. Pe de alta parte, romanul nu are nici o legătură cu adevărul istoric, acţiunea romanului fiind şi anacronică, desfăşurându-se abia în secolul al nouăsprezecelea.

Oare, în interesul atragerii turiştilor, merită să fie discreditat unul din cei mai viteji şi drepti domnitori, dorit de mulţi contemporani să fie şi acum în fruntea ţării noastre? E doar o întrebare retorică, adevăratul merit revenindu-i, totuşi, lui Bram Stoker. A ştiut să speculeze o idee macabră care a pătruns adânc şi persistă în mintea atâtor locuitori ai planetei. 

Marele premiu de 500 de lei va fi oferit de Biblioteca Județeană „George Coșbuc” iar Bistrițeanul.ro și Asociația de promovare a turismului „Turist în Bistrița-Năsăud” vor avea grijă ca alesul câștigător să fie, pentru o zi, Oaspete Răsfățat în Ținutul Contelui Dracula unde își va putea aduce cu el încă trei prieteni care să-l admire și să se distreze cot la cot cu invitații speciali ai Festivalului! Nici câștigătorii locurilor II și III nu vor pleca acasă dezamăgiți sau cu traista goală!