Astăzi vă oferim spre lectură o nouă povestire trimisă pentru concursul de literatură din cadrul Festivalului Usturoiului în Ținutul Contelui Dracula – povestirea scrisă de Iulia Danciu și intitulată

„Omul cu torța”

În atenţia tuturor hoinarilor, la fel ca mine. Aş vrea să vă sfătuiesc atunci când treceţi prin Transilvania, nu campaţi în regiunea numită Tihuţa!

Eram într-una din aventurile mele, călătorind în jurul ţării având nimic mai mult decât motocicleta veche şi un rucsac în spate. Fiind fascinată de mic copil de misterele pe care le ascunde Transilvania, m-am îndreptat cu nerăbdare într-acolo. Ieşind din Valea Bârgaielor, am putut admira peisajele minunate şi natura fermecătoare. Soarele abia se hotărâse să se culce, iar lumina în care se scăldau pădurile nesfârşite era perfectă. Trecând de două restaurante, eram determinată să ajung până la Castelul Dracula şi să mă instalez acolo peste noapte.

Totuşi, pe neaşteptate, direcţia de la motocicletă a început să-mi facă probleme, de parcă o forţă invizibilă a preluat conducerea. Un sunet slab şi apoi o oprire bruscă. Ha! Ciudat… Aşa ceva nu mi s-a mai întâmplat până acum. Având de parcurs o distanţă destul de mare până la Castel, iar întunericul începând să se aştearnă, am decis să rămân acolo peste noapte. Am scos motocicleta de pe carosabil şi m-am îndreptat spre pădure. Mi-am pus rucsacul jos şi cu ajutorul unei lanterne am încercat să găsesc un loc potrivit pentru a-mi instala sacul de dormit. Când, în sfârşit am găsit locul dorit, m-am întors să iau rucsacul.

Atunci, ceva ciudat mi-a captat atenţia: o bucată de hârtie parcă ruptă dintr-un papirus stătea aşternută frumos pe rucsacul meu. Am ridicat-o şi am observat că pe ea erau gravate, cu cerneală roşie într-o caligrafie perfectă, cuvintele: „Nu petrece noaptea aici!” Un fior rece mi-a trecut pe şira spinării dar am decis să nu dau prea mare importanţă acestei avertizări, ea putând fi adresată oricui, oricând, vântul luând biletul ca tovarăş de drum acum mult timp. Mi-am luat sacul de dormit şi l-am dus în locul potrivit, vârându-mi trupul tremurînd în căldura lui primitoare.

Era o noapte înfricoşător de liniştită, cerul negru fiind luminat doar de luna plină care lucea ca un far într-o mare învolburată. Trupul fiindu-mi răvăşit de oboseală, am adormit instantaneu. Părea că dorm de zile în şir când un zgomot ciudat m-a trezit. O creangă s-a rupt sub greutatea care o apăsa. Poate sunt doar nişte veveriţe.

O altă pârâitură! Zgomotul părea să se apropie tot mai tare şi mai tare… Simţeam cum presiunea sângelui urcă şi inima îmi bate cu o viteză pe care nu ştiam că o are. Am încercat cu disperare să îmi găsesc lanterna, dar frica îmi încetinea mişcările. Zgomotul era tot mai aproape, şi mai aproape, dar dintr-o dată s-a oprit.

Am suflat uşurată crezând că am scapat, dar atunci am simţit. O atingere ca de gheaţă pe umăr şi o respiraţie profundă pe ceafă. Nu mai puteam nici să gândesc raţional, simţindu-mă ca o stană de gheaţă. Simţeam că totul are să se sfârşească atunci. Totuşi, trupul meu parcă a avut o minte proprie şi lanterna mult aşteptată s-a aprins. Am întors-o repede în spatele meu şi am privit.

Nici măcar o urmă… Parcă nici nu s-a întâmplat. Oare imaginaţia îmi juca feste? E adevărat că nu mai petrecusem de mult o noapte singură în inima pădurii, dar asta nu era o explicaţie. Am stat acolo, cu lanterna întinsă, neştiind la ce să mă aştept. Mi s-a părut că au trecut ore în şir când am ajuns la concluzia că oboseala m-a făcut paranoică. Aşa că am stins lanterna şi m-am cufundat într-un somn profund.

Dimineaţa următoare am fost trezită de soarele care urca leneş pe cer. Îmi plăcea atingerea lui caldă şi blândă. Mi-am împachetat rucsacul şi am decis să îmi continui drumul până la Castel. Deoarece motocicleta nu îmi mai era de folos, mi-am luat la revedere de la vechiul meu tovarăş de drum şi am pornit cu încredere înainte. În timp ce mă apropiam tot mai mult de Castel, simţeam cum entuziasmul şi andrenalina îmi cresc. Odată ce am ajuns în Piatra Fântanele, am trecut pe lângă câteva case şi mi-a venit o idee stranie: să văd obiceiurile şi tradiţiile acestei zone.

Aşa că mi-am făcut curaj şi am intrat într-o curte. Am fost primită cu mare bucurie şi ospitalitate de către locuitori, care mi-au pus în faţă sarmale, mămăligă şi multe alte bunătăţi. În timp ce eu mă înfruptam cu bucatele primite şi ascultam legende locale despre strigoi şi alte creaturi ale nopţii, clopotele au început să se audă, sunetul provocat de ele fiind ca un strigăt disperat de teroare. Am întrebat ce se întamplă, dar nu am primit o lămurire.

M-am ridicat de la masă şi am urmat gazdele mele înspre centrul satului. Vedeam cum zeci de oameni se îndreaptă în acelaşi loc. Când am ajus acolo, am putut zări printre capetele curioase un pat de lemn pe care era întinsă o tânără. Faţa ei era palidă ca luna, avea o privire goală şi buzele îi erau roşii ca focul. Patru oameni o ţineau ţintuită pe acel pat, iar un preot recita în timp ce o uda cu apă sfinţită cuvintele:

“Tu moroiule, tu strigoiule,

Tu să-ţi mănânci inima ta,

Maţele tale, ficaţii tăi, carnea ta,

Că cu cuţitul te-oi tăia,

Cu vin te-oi uda, cu busuioc te-oi afuma,

Cu tămâie te-oi tămâia,

Că inima ţi-oi lua,

Şi cu cuţitul oi tăia-o,

Şi-oi făce-o nouă bucăţele,

Şi-oi arunca-o peste nouă vâlcele,

La nouă căţele!”

Simţeam cum părul mi se ridică în timp ce urmăream acest ritual. Lângă patul tinerei condamnate, puteam observa o femeie care plângea şi urla din toate încheieturile. Încerca să se repeadă asupra fetei, parcă dorind să o protejeze. Nu înţelegeam de ce simţea atâta durere, dar atunci am observat omul de lângă pat. Avea o sclipire sălbatică în ochi, iar flacăra torţei pe care o ţinea în mână îi făcea faţa să pară asemeni unei bestii.

În acel moment, întreaga audienţă s-a dat în spate cât de mult a putut, iar după ce membrele i-au fost legate de pat, fata a fost cuprinsă de flăcările torţei. Era o scenă de groază. Mama ei urla şi blestema, în timp ce întreg satul privea mut spre condamnată care se zvârcolea în focul mistuitor.

A trebuit să închid ochii şi să fug cât de mult mă ţineau picioarele ca să scap de aceşti sălbatici. Nu mai puteam poposi acolo! Am fugit până când am rămas fără suflare, fiind nevoită să mă opresc să iau o nouă gură de aer.

Atunci, am simţit o mână puternică pe umărul meu şi m-am întors cu inima bătând ca o nebună. Era bărbatul cu torţa. Am început să zbier, dar el a încercat să mă liniştească şi a început să îmi explice. Îmi spunea că în ultimul timp au avut loc multe atacuri asupra fecioarelor, că un monstru cu piele palidă, un strigoi aşa cum îl numeau ei, ataca fecioarele şi în miezul nopţii le seca de sânge. Tânăra care a fost condamnată la moarte, a avut nenorocul să fie aleasă de monstru pentru a-i fi soţie. Totuşi, ea a fost găsită înainte ca transformarea să fie completă, dar nu mai era nici un leac pentru ea. Astfel, cu mare durere şi mâhnire, au trebuit luate măsuri drastice.

M-a sfătuit să rămân în sat în acea noapte, să nu mă arunc singură în mâinile monstrului. I-am mulţumit dar cu politeţe am refuzat. Da, ceea ce spunea el părea credibil pentru cei care credeau în fiinţe supranaturale, dar eu nu eram o astfel de persoană. Aşa că i-am spus că îmi voi asuma riscul, mulţumindu-i pentru grijă.

Văzând că nu are cum să mă convingă, a plecat fără a se mai uita înapoi. La scurt timp, mi-am reluat şi eu drumul înspre Castel. După puţin timp, am ajuns în faţa maiestuosului castel. Era aşa de frumos! Am mers la recepţie şi cu ultimii bani pe care îi mai aveam, am închiriat o cameră.

După ce m-am instalat, am făcut un duş fierbinte, ca pentru a mă spăla de acea amintire îngrozitoare, apoi m-am aranjat şi am pornit la o expediţie prin împrejurimile castelului. Seara se lăsase, aşa că vântul răcoritor îmi făcea bine şi îmi înviora trupul. Priveam cu drag obiectele de artizanat şi oamenii frumoşi care vindeau cu bucurie acolo.

Având o zi încărcată şi obositoare, am ales să mă duc mai devreme la somn, urmând să continui expediţia dimineaţă. Am urcat obosită scările care duceau spre camera mea, când deodată am auzit un scurt ţipăt. Venea de la etajul superior. Cu toate câte s-au întâmplat în acea zi, mă gândeam că imaginaţia îmi juca feste, dar curiozitatea m-a împins totuşi să văd despre ce era vorba.

Păşeam uşor, până am ajuns în sala de biliard. Acolo l-am văzut! Era înalt, părul negru căzându-i pe mantia lungă până în pământ. Faţa îi era palidă, iar privirea goală îmi aducea aminte de fata condamnată. Era de o frumuseţe şi de o înfricoşare nepământească.

Lângă masa de biliard, ghemuită ca un copil vinovat, era o tânără care părea a fi de aceeaşi vârstă cu mine. Ochii îi erau roşii de atâta plâns, iar spaima i se citea pe chip. Am putut observa cum încerca să zbiere, să urle, să se facă auzită, dar vocea ei nu răzbătea aerul. Atunci monstrul de care auzisem s-a aplecat, i-a luat mâna dreaptă de parcă o invitase la dans şi a ridicat-o uşor. A mângâiat-o gentil pe păr şi şi-a apropiat faţa de a ei, de parcă urma să o sărute. Zâmbea la văzul privirii paralizate de frică a fetei, aşa că a prelungit momentul până când fata a reușit să scoată un icnet. În acel moment, cu agilitatea unei fiare i-a înfipt colţii de un alb strălucitor în jugulară, oprind astfel orice zbatere şi împotrivire. Vedeam cum viaţa se scurge din ochii şi trupul ei, râmânând doar un trup palid şi subţire.

Când şi ultimul strop de viaţă i-a fost luat din trup, demonul i-a lăsat cadavrul să alunece pe podea, acordându-i mai puţină atenţie decât unui câine. A scos o batistă imaculată dintr-unul din buzunare, s-a curăţat şi şi-a aţintit privirea direct asupra mea. Inima mi-a îngheţat, picioarele le simţeam ca de gelatină şi trupul a început să îmi tremure. A zâmbit şi s-a apropiat încet, cu o eleganţă şi o graţie ca a unui dansator.

Reuşind să mă smulg din starea asta, am început să alerg ca o nebună, parcă zburând. Am intrat în camera mea şi am încuiat uşa. Auzeam paşi îndreptându-se spre uşa camerei mele… un cicocănit în uşă. S-a terminat! Aşa o să mor! O forţare de clanţă. Alt ciocănit. Mă simţeam tot mai mică. Linişte… asta era şi mai rău decât zgomotul. Aşteptam să se termine. O mână grea pe umărul meu.

Adio! Mă întorc să îl privesc în ochi şi îl văd pe omul cu torţa. Îl îmbrăţişez şi încep să plâng. Se aprinde un foc. Siguranţă! A trecut mult timp de atunci şi omul cu torţa încă mă protejează. Dar oare pentru cât timp? Nimeni nu e aşa norocos să scape din ghearele demonului de trei ori. Iar eu, eu am facut-o deja de două ori...

Marele premiu de 500 de lei va fi oferit de Biblioteca Județeană „George Coșbuc” iar Bistrițeanul.ro și Asociația de promovare a turismului „Turist în Bistrița-Năsăud” vor avea grijă ca alesul câștigător să fie, pentru o zi, Oaspete Răsfățat în Ținutul Contelui Dracula unde își va putea aduce cu el încă trei prieteni care să-l admire și să se distreze cot la cot cu invitații speciali ai Festivalului! Nici câștigătorii locurilor II și III nu vor pleca acasă dezamăgiți sau cu traista goală!