Puţini sunt cei care recunosc pe faţă că au constrângeri de toate felurile, că nu îndrăznesc nici măcar să-şi imagineze anumite subiecte, că ar sucomba imediat dacă s-ar lansa cu altfel de întrebări. Că televiziunea aia nu poate ataca un partid, că ailaltă nu-şi permite să se ia de primar, că un ziar a fost vândut cu totul celor de la putere sau că nu te poţi opune intereselor economice pe care le are unul sau altul, pe online, în eter sau pe hârtie. Din comodidate, frică sau nepricepere, ziariştii bistriţeni au devenit nişte roboţi care spun şi scriu mereu aceleaşi şi aceleaşi lucruri, setate să nu supere pe nimeni.

Despre ziarişti

Fiecare ziarist, în funcţie de instituţia la care lucrează, denaturează adevărul ca să se flateze ori să nu-şi rupă creanga de sub el. Presarii bistriţeni se umflă în pene care mai de care mai tare şi se fac că nu văd mizeria, rutina şi minciuna în care sunt nevoiţi să se zbată zi de zi.

Constrângerile economice sunt din ce în ce mai mari şi se amestecă tot mai mult cu cele politice. Astfel, chiar dacă nu i se impune (deşi de multe ori i se spune verde-n faţă ce are şi ce n-are voie să facă) ziaristul îşi formează o autocenzură în funcţie de interesele patronului, de mediul în care se mişcă acesta. De pildă, el ştie că nu are ce ataca un anumit partid, că nu poate scrie despre anumite firme sau că n-are ce se apropia de anumiţi oameni.

Şi-atunci se învârte pe lângă aceleaşi subiecte inofensive, se pierde în evenimente banale. La care, de regulă, e invitat prin mailuri şi de unde transmite doar ce vrea organizatorul să vadă şi să audă. Vorbim despre ziariştii bunicei, nu despre cei care oricum sunt degeaba în această branşă, tot mai mulţi la număr. şi care, nu doar că sunt ţinuţi în lesă, dar nici nu se încumetă să iasă la bătaie cu subiecte rezonabile, unii conştienţi că s-ar face de ruşine prin felul în care le-ar trata. Evident, marea majoritate nu pot trăi decent cu banii puţini pe care-i primesc de la patroni. Fiindcă cele mai multe salarii în presa locală sunt între 5 şi 15 milioane.

Și-atunci au la îndemână mai multe variante pentru a-şi completa veniturile:

1. să accepte colaborări peste colaborări, care le complică programul şi ajung în situaţia de nu face bine şi temeinic aproape nimic

2. să se lase tentaţi de şpăgi şi să facă, prin spatele patronilor, diferite jocuri politice sau economice

3. să caute publicitate pentru instituţia la care lucrează sau pentru altele, ceea ce înseamnă, de cele mai multe ori, o milogeală maximă şi o umilinţă totală.

4. cu bani puţini, să-şi facă afacerea lor: ziar, radio sau tv. şi să intre într-un amestec păgubos de presă şi business, nepricepându-se bine să facă nici jurnalistică, nici bani

Despre minciunile de trafic, audienţă şi vânzări

Minciuna e la rang de cinste când vine vorba despre audienţă, trafic şi vânzări. Nimeni din presa locală pe hârtie nu o să mărturisească vreodată cât vinde cu adevărat, nimeni din online nu o să dea în vileag trucurile de creşterea a traficului şi niciuna dintre televiziuni nu va zice corect (de altfel nici nu ştie) câţi telespectatori are. De ce NIMENI nu s-a acreditat vreodată BRAT ori SATI, singurele barometre cât de cât recunoscute? De ce nimeni nu şi-a dorit vreodată să-şi măsoare ratingul adevărat? Răspunsul e clar. Pentru că nimeni nu riscă să se afle public că are doar vreo 2 cititori pierduţi în spaţiu sau 5 telespectatori rătăciţi. şi astfel să-şi piardă singurul instrument cu care se câştigă publicitate: gargara. Căci gargara, abureala şi uneori prietenia sunt singurele criterii care aduc publicitate în presa locală.

Despre patroni

Patronii presei bistriţene fac pe dracu-n patru să le meargă afacerea. Afacere care ar fi pe minus fără mici şmenuri, învârteli, şuşanale, multe dintre ele în strânsă legătură cu politica şi administraţia. Uită deseori că obiectul lor de activitate e, totuşi, presa. şi-atunci inventează genuri jurnalistice de criză, cum ar fi interviul pe bani sau reportajul pe barter, evident fără a-i semnala cititorului că are în faţă un material cumpărat. Nu-i interesează altceva decât contul, care e mai mereu gol. Nu au timp, bani şi chef de investiţii, unii nici nu se pricep. Preferă angajaţi care vin pe bani puţini, slabi dar nepretenţioşi. Nu le pasă ce calitate are produsul pe care îl scot, fiindcă oricum nu-l vând pe criterii de performanţă, ci pe gargară, cum vă spuneam. Fiecare dintre ei ar vrea să se scape, dacă ar putea, de această afacere, dar nu le dă nimeni nici un ban pe ea sau prea puţini faţă de cât îşi imaginează ei că merită. Evident, v-aţi prins, cuvântul patron e un pic cam important în acest context şi n-are conotaţiile adevărate de pe piaţa muncii.

Concluzii

Deci, să recapitulăm. Jurnaliştii se fac că lucrează în presă, patronii se fac că îi plătesc. Mai nou, nu se deranjează deloc unii pe alţii, îşi cunosc foarte bine locurile. Ziariştii nu pun întrebări incomode, pentru că patronii n-au nevoie ca ei să pună întrebări incomode. Banii vin greu pentru că produsul e slab. Dar şi pentru că cel care plăteşte publicitate nu pompează mult, fiindcă nu ştie niciodată la câţi oameni ajunge oferta lui. De aceea nu apar nici materiale adevărate, nici campanii sănătoase de publicitate.

E un cerc vicios în care, colac peste pupăză, politicul îşi bagă coada tot mai des. Aparent, cercul se învârte liber, dar de fapt e controlat şi răscontrolat din toate părţile. Cenzura şi autocenzura se completează reciproc atât de bine, încât rar dă ceva pe dinafară. Asta e lumea presei locale şi nu are cum să fie altfel decât e orice domeniu de activitate din România. Adică praf şi pulbere!