Mersul cu Capra sau Țurca (cum este numită pe Valea Someșului) este aproape un spectacol de teatru popular în toată regula. Pe Valea Rodnei sau în Maieru, dar și în multe alte sate din Bistrița-Năsăud Capra se joacă în Ajun sau în ziua de Crăciun, rareori de Anul Nou, fiind un obicei practicat de copiii până la 15 ani dintre care unul este acoperit de blănuri sau pături viu colorate și folosește o botă de aproape un metru, iar la capătul de sus sunt fixate o falcă stabilă și una mobilă, acționată de o bucată de sfoară.

Prin lovirea de falca de sus, se produce un sunet strident care îi acompaniază pe ceilalți băieți ce cântă fie din trișcă, fie cuvintele străvechi ale unui descântec: „Ța, ța, ța, căpriță ța

Și cu lapte și-a făta.

A făta pe la Crăciun

Când îi laptele mai bun

A făta pe la Rusale,

Când îi laptele mai tare.

Tata m-o trimis la capre

Eu m-am pus și-am adormit,

Caprele s-o rătăcit

Prin pădurea de molid.

Mă duceam pe lunca-n sus,

Mă-ntâlneam c-un pui de urs.

Ursule, ursacule,

Nu mi-ai văzut caprele?

Ba eu, zău, ți le-am văzut

Pe la pod, pe la borcut...

Echivalentul Caprei - pe Valea Ilvelor - este Belciugarul. Aici există obceiul ca sătenii să fie colindaţi de „Belciugari”: în satul Ilva Mare, în seara Ajunului de Crăciun, tinerii se costumează în capre şi urşi care prezintă în faţa gazdelor câte o mică scenetă. Sunt numiți în sat „Belciugarii” iar calea lor este deschisă de o ceată de fete îmbrăcate în costume populare şi încălţate cu opinci, care au grijă să-i aştepte pe feciori în fiecare casă şi să creeze puţin suspans înainte de sosirea lor. După ce se întâlnesc cu fetele, Belciugarii îşi dau jos măştile şi încing o petrecere chiar la gazde în casă.

Cei care se încumetă să meargă cu Capra și prin Bistrița, ce-i drept, nu folosesc toate cuvintele descântecului, socotind că gazdele vor fi fericite și cu o urare de trei, patru versuri.

De regulă, Jocul Caprei este foarte zgomotos, păstrând în el reminescențe ale unor ritualuri precreștine, (dacă nu cumva întreg ritualul este păgân), cu săriturile îndrăznețe și cu clămpănituri ritmice, însoțite uneori de zurgălăi sau clinchete de clopoței care dau fiori spectatorilor...

În satele din Bistrița-Năsăud se practică în Ajun și mersul cu Irozii – tot o mică scenetă de origine cărturărească, dar care, după al doilea război mondial a căzut în uitare, fiind considerată o reminescență a ideologiei burgheze, fiind, de aceea, marginalizată.

Sceneta a fost introdusă de timpuriu în Germania, de acolo, odată cu credincioșii protestanți a trecut în Ungaria și apoi în Transilvania, unde se păstrează până astăzi – în repertoriul unor ansambluri tradiționale de folclor, ce-i drept, care o reprezintă cu cinste prin festivalurile de specialitate.