„Niciodată nu știm ce găsim la locul faptei. Pot să fie victime multiple, pot să fie copii, pot să fie victime încarcerate sau pur și simplu pot fi oameni care au ieșit din mașină și care au puține leziuni. Pentru noi, cele mai șocante sunt accidentele cu încarcerare, cele cu traume serioase, cu pacienți inconștieți, cu pacienți în stop. Pentru echipele de SMURD cei mai dificili sunt pacienții în stop și cei inconștienți pentru că este greu să lucrezi cu oameni care sunt prinși între fiare”, povestește medicul Nicoleta Dumitrean.

Are un zâmbet inocent, de copil care încă mai descoperă tainele vieții, însă în privirea ei se citesc toate senzațiile pe care le-a trăit în cei trei ani de când a venit ca medic în Bistrița. Fiecare accident grav a rămas impregnat în memoria ei și povestește cumva resemnată despre viețile care i-au scăpat printre degete, dar cu mândrie despre cazurile reușite: „Eu, personal, întotdeauna pun la suflet toate cazurile la care particip. Chiar îmi dau silința și vreau să fac tot ce pot pentru oamenii care au nevoie de ajutor și mă impresionează fiecare caz în parte. Acum nu le mai știu pe toate, sunt foarte multe. Deja sunt de 3 ani la Bistrița și în timpul acesta am văzut atâtea…”.

Tentativele de sinucidere și cazurile cu copii, un amalgam de senzații

Dr. Nicoleta Dumitrean ne-a povestit ce înseamnă să încerci să salvezi un om care a vrut să își ia viața, ce senzații te încearcă atunci când știi că trebuie să dai tot ce ai mai bun din tine pentru o persoană care a ales să încheie rapid socotelile cu lumea. Chiar prima ei intervenție ca medic urgentist în Bistrița-Năsăud a fost asupra unui bărbat care a încercat să se spânzure.

„Primul caz de la Bistrița nu o să-l uit niciodată. Am preluat din Beclean un pacient spânzurat care pot să zic că m-a trecut prin toate stările posibile. De la faptul că a fost extraordinar de dificil de intubat, fiind în comă profundă, a intrat în stop după intubare, l-am scos din stop și a făcut alergie la medicația pe care i-am dat-o. Cu toate dificultățile, până la urmă am ajuns la Bistrița și după trei zile omul umbla prin curte. Dar, a fost ceva de nedescris, senzația că pot să-l scap printre degete… Eram prea tânără să pot accepta. A fost și extrem de ciudat pentru că trebuia să salvăm un om care a încercat să se omoare, a vrut să-și ia viața, și-a pus efectiv funia la gât, iar noi am trecut prin atâtea ca să-l salvăm. Sunt cazuri și cazuri, oricum datoria noastră a fost să-l salvăm”, povestește cu zâmbetul pe buze, chiar dacă a fost martor la nenumărate orori, martor și…  salvator.

Intervenții dificile sunt și evenimentele care au în centru copii. Ca medic, Nicoleta Dumitrean explică cât de greu e să lucrezi cu minori și ce probleme întâmpină la asemenea cazuri. Aparținătorii trag de multe ori, la propriu, de echipajele medicale și dau indicații disperate, în speranța că micuții lor vor fi salvați. Cele mai dificile intervenții sunt atunci când e vorba de copii foarte mici, de bebeluși, care cad de la înălțime când sunt nesupravegheați. Medicul a fost în teren la nenumărate astfel de cazuri, dar de fiecare dată e la fel de complicat. Chiar dacă vede zilnic foarte multe tragedii și intervine la cazuri foarte grave, dr. Dumitrean nu poate să rămână indiferentă la tot ce se întâmplă în jurul ei. De la copii răniți în accidente rutiere, căzuți de la etajul unui bloc, medicul a văzut chiar și copii în comă alcoolică: „Am avut un caz complicat, un copil de 7 ani în comă. În comă alcoolică, la 7 ani”, spune medicul cu stupoare.

Cele 40-45 de minute decisive, o punte de trecere pentru fiecare urgentist

Momentele cele mai grele pentru echipele care intervin la locul unui accident sunt acele aproximativ 40 de minute decisive, acele minute în care o mână de oameni își unesc forțele pentru a readuce la viață un om. Chiar dacă din exterior par o veșnicie, de fapt, pentru un medic, un asistent aflat la fața locului, timpul se scurge uneori mult prea repede și se ajunge la acel moment final: am reușit sau nu?

În calitate de medic pe urgențe, Nicoleta Dumitrean descrie fiecare sentiment pe care o încearcă în acele momente cu lux de amănunte: „Sunt 40 minute foarte lungi, dar pentru noi trec foarte repede. La început e greu, până intri în ritm. Odată ce ai intrat îți dai seama că a expirat timpul repede. Rămâne să pui capăt și să iei decizia că nu mai continui sau pacientul și-a revenit și trebuie să îl duci la spital. Când își revine… e o satisfacție imensă. Am avut un pacient de vreo 70 de ani care tocmai venise din Galați cu mașina, cu o zi înainte. La 70 ani să traversezi țara, un erou! Nu mergem cu ideea «e bătrân, dă-l încolo». Mergem cu gândul de a face tot ce se poate pentru pacient. Am ajuns la caz și am găsit aparținătorul făcându-i compresii toracice, foarte bine - ajută foarte mult să facă cineva ceva până ajungem noi. Am făcut masaj, am dat șocuri și după vreo treizeci de minute am zis că nu prea avem șanse să-l scoatem din stop, dar am mers conform protocolului, mai departe. La treizeci și ceva de minute pacientul a intrat într-un ritm, ne-am dat silința să-l stabilizăm și a fost transferat la Târgu Mureș. Aparținătorul m-a sunat după câteva ore și mi-a spus că bărbatul e cât de cât bine. A mai intrat într-un stop, dar a fost restabilizat. Nu mai știu situația, dar cert e că omul a mai supraviețuit câteva zile. Ideea e că noi am încercat să facem tot ce putem și atât timp cât pacientul pleacă de aici pe mâna celor mai buni și mai capabili - pentru că pot face intervențiile necesare - eu zic că ne-am făcut treaba cu brio, în echipă. Când e fără succes, din păcate, a trebuit să ne obișnuim și cu ideea că există insuccese în viața asta și nu toți pot fi salvați. În momentul acela înseamnă că organismul lor nu a mai răspuns manevrelor, pentru că noi ne-am dat toată silința, am făcut tot ce a trebuit. Atât timp cât cordul e bun, noi reușim să-l pornim. Dacă inima e problematică, din păcate… ea este pompa. Uneori, pompa se oprește și nu o mai poți porni…”.

„Dacă nu știi să lucrezi în echipă… ai ratat tot. În meseria noastră nu se poate”

Fie că e vorba despre un accident cu descarcerare, manevre de resuscitare sau drumul până la locul faptei, totul se face în echipă în medicina de urgență. Împreună cu pompierii, Nicoleta Dumitrean povestește ce echipă bună formează și cât de bine lucrează toți împreună:  „Pompierii trebuie să taie mașina și noi trebuie să facem manevre. E foarte greu și cumva avem impresia că îi încurcăm pe ei, însă noi trebuie să facem ceva pentru om - este misiunea noastră. Încercăm să colaborăm cât de bine se poate și ne iese de fiecare dată, dar e dificil pentru noi și, în momentul în care vezi că nu poți ajunge la om intervine și stresul, e emoționant, greu. Foarte greu e să vezi că ai vrea să faci, dar nu ai cum, pentru că așa este situația respectivă. Întotdeauna am considerat că noi, urgentiștii, trebuie să lucrăm în echipă: nu se poate medic fără asistent, nu se poate fără pompieri. Mai ales că pompierii noștri sunt foarte buni și la manevre, fără ei cred că nu ne-am putea descurca. Poți să fii cel mai bun medic de pe pământul ăsta - dacă nu știi să lucrezi în echipă… ai ratat tot. În meseria noastră nu se poate. Medicina de urgență și tot ce ține de ea, cu toate instituțiile posibile, merg mână în mână. Trebuie să existe conlucrare între noi, altfel nu se poate”.

De multe ori, „urgentiștii”, așa cum se autointitulează toți cei care lucrează în medicina de urgență, cu toate ramurile ei, iau cu ei acasă din traumele pe care le trăiesc în teren. Însă, de fiecare dată se întorc acolo, cu aceeași abnegație, cu același curaj nebunesc și aceeași dorință de a salva oameni. Așa este și dr. Nicoleta Dumitrean și toți colegii ei, iar poveștile de viață pe care oamenii aceștia le pot împărtăși sunt, de multe ori, coșmarurile unor familii sau bucuriile altora. De ceea ce trebuie să fim siguri este că, indiferent de ora la care necazul vine, cineva e acolo să ajute, mereu la datorie.

Materialul face parte din campania ISU - IPJ BN, „Încotro?! Dă șansă vieții!”.