Care a fost momentul în care aţi decis că vreţi să fiţi scriitoare...?

N-a fost niciun moment. Scriu doar pentru mine. Cei care îmi citesc cărţile văd în mine scriitoarea. Nu dau socoteală nimănui pentru ceea ce scriu, asta din egoism pur. Pur şi simplu, scriu ce-mi place, când îmi place.

Cum arată o zi din viaţa dumneavoastră de scriitoare? Scrieţi zilnic sau doar când vă „loveşte” inspiraţia?

Nu mă loveşte niciodată nimic. Scriu uneori zilnic, alteori rar, doar când îmi convine să scriu. Nu am nevoie de condiţii speciale, după cum aud adesea, nici de muzică specială, nici de vin, nici de linişte, nici de oameni care să mă inspire, nici de depresie, scriu pentru că trebuie să adaug o piesă în puzzle-ul unui proiect din mintea mea, care mă însoţeşte continuu, astfel că adesea mâzgălesc câte ceva pe un capăt de foaie ca apoi să-l dezvolt când am timp. Probabil că mi se trage din activitatea de cercetarea doctorală sau poate e doar o consecinţă a acesteia.

Ce înseamnă pentru dumneavoastră premiul câştigat la Concursul Naţional „Mihail Sadoveanu”? Aţi câştigat şi bani cumva sau doar faimă şi glorie...?

La astfel de concursuri se câştigă şi una şi alta. Nu aici e importanţa unui concurs, ci rezidă din cât eşti de pregătit să câştigi. Spre exemplu, eu am cititorii mei, nu spun că sunt mulţi, însă câştigarea unui concurs îţi aduce o anumită popularitate, iar dacă nu ai cititorii tăi, poţi fi evaluat numai prin prisma unui premiu – cartea aceasta e bună că a fost premiată, următoarea, nu a mers la concurs deci e mai puţin bună. Aceştia sunt cititorii de ocazie apăruţi după câştigarea de concursuri. Stricto senso nu e mare lucru să câştigi un concurs, poate e ceva să câştigi marele premiu, dar trebuie să fii pregătit pentru asta.

Despre ce este vorba în „Jocul şobolanului alb”...? Ce anume din acest roman credeţi că i-a impresionat pe membrii juriului?

Despre frică. Este un subiect ce mă preocupă de mult timp. Nu e vorba de frica aceea comună – ca doctorand am discutat cu un număr mare de persoane (subiecţi) despre frică – frica de nefericire, frica de boală, frica de faliment financiar – nu e vorba despre asta. Acel grăunte mic ce germinează în adâncul fiinţei ca apoi să crească tot mai mult cuprinzând şi paralizând întreaga fiinţă, neputincioasă, ce nu mai e în stare, nu mai are curaj să creadă, să înţeleagă, să se opună, să mintă, să facă rău, să facă bine, despre această frică e vorba în cartea mea. Romanul va apărea curând şi în librării.

Munciţi undeva, într-un loc care are legătură cu scrisul sau dimpotrivă, simţiţi nevoia unei delimitări stricte între locul de muncă şi scris ?

Muncesc doar pentru mine. Da, are legătură cu scrisul, dar nu cu scrisul meu. Ca paranteză, sunt manager programe culturale la editura Karuna Bistriţa, trainer de formare profesională pentru adulţi şi doctorand al Universităţii Babeş-Bolyai Cluj-Napoca. Nu cred că aş face altceva în viaţă decât să muncesc pentru mine. Bineînţeles că cei dragi mie îmi ocupă cu bucurie timpul, e al lor în totalitate dacă trebuie, dar asta nu înseamnă că trebuie să mă plâng. Mă bucur de o imensă libertate, nu îmi spune nimeni ce am de făcut. Pot scrie zile în şir dacă asta doresc, dar am mai spus, nu fac mare caz din scris.

Vă simţiţi cumva „nedreptăţită” ca femeie – în lumea scriitorilor? Cum percepeţi această lume? Este cumva misogină? Credeţi că v-ar fi fost mai uşor să răzbateţi sau să aveţi succes dacă aţi fi fost bărbat...?

Nu cred că am un răspuns interesant la această întrebare. Eu scriu aşa cum îmi convine, nu mă încadrez în tipare, nu scriu în tendinţe, nu am modele sau convingeri stricte legate de scris. Genul nu are legătură cu scrisul, deci nu am ce să comentez.

Ce înseamnă pentru dumneavoastră un scriitor de succes? Aveţi vreun model între scriitorii contemporani din România...?

Nu avem scriitori de succes în România. Am scriitori pe care îi citesc şi recitesc cu mare interes, spre exemplu Yukio Mishima, Selma Lagerlöf, Nikos Kazantzakis, Mario Vargas Llosa etc. Un scriitor notoriu nu înseamnă că e şi de succes. După mine succesul vine după un milion de exemplare vândute dintr-o carte. Asta este o altă poveste, este vorba despre o industrie care la noi nu există. Avem scriitori care s-au îmbogăţit din scris, avem scriitori ale căror proiecte au devenit filme importante – vezi ”După dealuri”, dar nu scriitori de succes.

Există lucruri – subiecte pe care nu le-aţi aborda niciodată? Aţi refuza să scrieţi, de pildă, scenarii pentru telenovele sau romane poliţiste...?

Nu pot să ofer un răspuns categoric. Pentru mine un subiect de interes înseamnă un timp îndelungat de documentare ca apoi, dacă rămâne de interes să devină proiect-carte. Cât despre scenarii – scriu doar ce-mi place, când îmi place, cât îmi place. Punct. Aud adesea despre scriitori care scriu ”după cum respiră”. E departe de mine acest lucru. Eu scriu doar cât îmi convine.

Care credeţi că ar putea fi cea mai mare realizare într-o carieră de scriitor şi în cariera dumneavoastră de scriitoare...?

Cei care îmi citesc cărţile ştiu că am două romane – Păpuşa cheală – un joc simplist, mai mult o ambiţie măruntă, scris în 2 zile aşa ca să văd ce iese – zic eu foarte bine primit de public şi Trecerea de pietoni – un soi de vindecare cu mine însămi. Asta nu înseamnă nimic, nu sunt membră în societăţile de scriitori, nu primesc bani publici pentru cărţi, nu apar în ziare culturale şi antologii de mari scriitori, nu am activităţi avide de promovare pe internet, nu mă interesează distincţii şi apelative pompoase. Mă bucur de ce scriu şi nu cred că mă voi opri vreodată din scris.