Ovidiu Danci a copilărit la Bistriţa, a locuit o vreme în Germania, a câştigat marele premiu al Festivalului Internaţional “Il mondo in musica” (Italia), a revenit în ţară, continuându-şi cariera cu studii în actorie, a primit rolul principal în primul sitcom românesc („Om bogat, om sărac”), a dansat la Teatrul Naţional Bucureşti în prima producţie musical românească („Chicago”) iar după această experientă, timp de 8 luni a dansat în alte musicaluri, pe un vas de croazieră.

Iată că a sosit şi vremea mărturisirilor pentru Bistriţeanul.ro...

Cum s-a întâmplat să „aterizezi”, alături de Mihai Bendeac, la Antena 1...?

Îl admiram de multă vreme pe Mihai Bendeac, mi se părea şi mi se pare şi acum un artist genial – a fost practic singurul actor care şi-a asumat rolurile de travesti în România... Destinul a făcut să ne întâlnim pe neaşteptate, mi-a propus să lucrez alături de el şi am acceptat instantaneu, fără să clipesc. Pentru că am simţit că este exact pasul pe care trebuie să-l fac şi care mă va împlini teribil... Mă cam săturasem doar de rolurile de femei. În echipa lui Mihai Bendeac am parte de o mulţime de roluri şi personaje diferite şi foarte complexe... Mi s-a oferit, în fond, şansa de a-mi depăşi limitele ca artist şi de a-mi dezvolta personalitatea foarte mult...

Se poate spune, în concluzie, că întâlnirea cu Mihai Bendeac a fost cea mai tulburătoare întâlnire cu o vedetă care te-a impresionat la maximum?

Categoric. Colaborarea cu Mihai Bendeac este cea mai mare provocare a vieţii mele. Sunt realmente copleşit de profesionalismul lui – scrie texte pentru noi câte 18 ore, filmează cot la cot cu noi, este un profesionist şi un perfecţionist cum rar am mai văzut...

Cum îţi explici că personajele tale feminine au atâta succes...? Ce crezi că place publicului atât de mult...? Şi de unde te inspiri atunci când le creezi...? Sunt ideile tale sau munciţi o echipă întreagă la ele...?

Cred că este ceva inedit ca un bărbat să interpreteze personaje feminine. Cam peste tot în lumea filmului (inclusiv la Hollywood) atunci când bărbaţii joacă în travesti atrag atenţia şi de cele mai multe ori impactul asupra publicului este enorm.

Mi se pare că eu şi Mihai Bendeac am ridicat această artă la un nou standard – l-am updatat la lumea noastră contemporană... S-a mai făcut travesti în România, dar nu s-a mers atât de departe... Noi, ca să intrăm cu adevărat în pielea personajului, chiar ne epilăm, ne pensăm... Dacă nu-mi place rochia, dacă nu-mi convin pantofii – nu fac rolul – atâta îl sucesc şi-l învârt pe toate părţile până când iese magnific...!

Contribui şi eu cu idei, însă lucrurile nu ar ieşi perfect dacă nu ar fi vorba de o echipă super-profesionistă în spate... Este vorba şi de multă comedie la mijloc iar atunci când joci în travesti, comicul parcă atinge cote maxime...

Când ai fost ultima oară prin Bistriţa...? Acuma, după ce ai trăit la Bucureşti „pe picior mare” în preajma unor celebrităţi şi a unor oameni deosebiţi – îţi imaginezi c-ar mai fi posibil să te întorci la Bistriţa, să trăieşti aici din nou...?

Nu, n-aş putea să compar Bistriţa cu Bucureştiul... Mă leagă atât de multe de Bistriţa, atâţia prieteni din copilărie sau prieteni mai noi... Părinţii şi rudele mele sunt aici. Este locul în care reuşesc să mă liniştesc oricând... Am fost în această vară la Bistriţa, am fost naş de cununie, şi m-am simţit ca de fiecare dată – foarte acasă.

Cum a rămas cu şcoala aceea de balet pe care voiai s-o deschizi la Bistriţa...? Dacă ar fi să facem un exerciţiu de imaginaţie şi să împăcăm cumva şi capra şi varza – să zicem că ai reuşi să deschizi şcoala de balet dar munca ta ar trebui să se desfăşoare în continuare la Bucureşti. Cui ai îndrăzni să laşi şcoala pe mână...? Avem în Bistriţa coregrafi capabili de ceva mai de doamne-ajută – din câte ştii tu...?

La şcoala de balet n-am renunţat, însă, momentan, cât sunt tânăr, aş prefera să accept şi alte provocări. Pentru că Bistriţa musteşte de talent – este şi va fi vreme şi pentru acest proiect... Cred că doamna Florica Buduşan, cea care m-a învăţat primii paşi de dans, este cea mai potrivită persoană căreia i-aş încredinţa şcoala mea...

Ţi s-a întâmplat să primeşti avansuri din partea unor bărbaţi „inspiraţi” de rolurile tale în travesti...? Ţi s-a întâmplat să fii considerat homosexual...? Te-ar deranja dacă ai fi...? Crezi că ar fi o piedică în calea evoluţiei tale...?

De la 10 ani, de când am început baletul la Cluj, am fost catalogat ca fiind homosexual... Şi toţi colegii mei de balet au păţit acelaşi lucru. Pentru că circulă la noi mentalitatea asta stupidă că baletul nu s-ar potrivi băieţilor... Am suferit foarte mult pe tema asta. La 18 ani am clacat şi am vrut să mă sinucid, dar, din fericire, am reuşit să trec peste acel moment. Practic mi-am descărcat toată ura şi răutatea celorlalţi în dans... M-am ambiţionat în final şi mi-am spus “lasă că le-arăt eu lor...!“

Avansuri din partea unor bărbaţi n-am primit. Pentru că fac foarte clar distincţia între viaţa mea particulară şi rolurile pe care le interpretez. Colegii mei mai fac uneori glume pe seama rolurilor, dar atâta timp cât mi-am trasat clar limita între roluri şi Ovidiu Danci...

Care a fost momentul cheie în care ai decis să renunţi la baletul clasic...? Ţi s-a părut prea artificial în comparaţie cu dansul contemporan...?

Nicidecum! Baletul clasic rămâne prima mea dragoste... Dar este incredibil de greu şi solicitant iar la un moment dat au intervenit nişte probleme de sănătate... Chiar după ce am terminat Academia de Balet din Munchen, am mai dansat vreo doi ani de zile şi apoi am început să resimt mari dureri la spate, mă trezeam dimineaţa şi nu reuşeam să mă ridic din pat. Într-un final, după multe analize fără rezultat, cei de la Academie m-au trimis la medicul echipei Bayern Munchen – el a descoperit că aveam probleme la a treia vertebră din coloana vertebrală, în zona lombară... A trebuit să mă opresc din dansat o vreme, am făcut recuperare mult timp...

Nu ţi-e groază că te judecă lumea sau că unii te consideră acum superficial sau vulgar...?

Nu, nu mi-e groază. Atâta timp cât îmi fac rolul perfect, atâta timp cât am reuşit să joc în cele mai profesioniste locuri... Cu critici sau lucruri urâte este uşor să împroşti – am realizat asta după primele roluri... Şi nu simt c-ar trebui să mă justific în niciun fel...

Se poate spune că este un alter-ego al meu. Mi-e clar că este un dar de la Dumnezeu, o menire a mea, o nişă pe care reuşesc s-o exploatez bine... Important mi se pare să râdă lumea...

Ce faci când te apucă lehamitea de tot zgomotul care te înconjoară...? Cum îţi reconstruieşti liniştea...?

Închid ochii şi visez... Mă rog tot timpul lui Dumnezeu şi îi mulţumesc pentru harul pe care l-am primit – harul de a face oamenii să râdă. Îi mulţumesc că pot să transmit ceva publicului, că din ceea ce mi-a dăruit – pot şi eu să dăruiesc mai departe...

Sursa foto: Facebook