Cum e să fiţi director la Casa de copii din Beclean, după ce aţi crescut acolo...? Aţi reuşit să schimbaţi ceva în sistem...? Ce ar trebui schimbat urgent aici şi cum ar putea fi alinată suferinţa sau singurătatea copiilor de acolo....?

E ciudat. Dar nu asta e important. Titulatura de director, cel puţin în instituţiile de protecţie a copilului, nu se mai practică. Pe fişa mea de post scrie: şef serviciu. Compartiment: contabilitate, salarizare, administrativ. Din această perspectivă, lucrurile se percep altfel. La nivel decizional. Sunt mulţi factori la mijloc. Vorba aceea: până la Dumnezeu, te halesc sfinţii. Oricum, eu aş vedea altfel de management. Un alt fel de a vedea casa de copii. Problematica, filozofia şi spiritul dreptului copilului. Deocamdată nu intru în detalii. Asta ca să nu agit apele. Important este că nu am resentimente. Beteşugurile de genul acesta mi le-a vindecat, cu timpul, literatura. Cărţile. Scrisul. E suficient să spun că orfelinatul unde am crescut, în linii mari, a rămas acelaşi. Uriaşul pachiderm a rămas în picioare. Cu reflexe din epoca de aur. Există un important Ordin 21 din 26 februarie 2004 pentru aprobarea standardelor minime obligatorii privind serviciile pentru protecţia copilului. Prevederile ordinului sunt foarte clare. Acum depinde de cât de bine sunt înţelese şi cât de corect sunt aplicate aceste noţiuni. Ar fi multe de spus, dar toate la timpul potrivit.

Ce înseamnă faptul că aţi devenit, la sfârşitul anului trecut, membru în Uniunea Scriitorilor din România, filiala Cluj...? Exista ceva avantaje? Este vorba de o mândrie sau un vis împlinit...?

USR-ul e o confirmare. A fii scriitor nu înseamnă castelele de smaralde, păduri de candelabre, râuri de lapte şi miere. Cum probabil îşi închipuie unii. Pe vremea lui Ceaşcă toată lumea îşi dorea să fie scriitor. Auzeam tot felul de legende. Cum că dintr-o carte publicată poţi să-ţi cumperi o maşină Dacia. Eu visam la o locuinţă. Pe vremea aceea dormeam într-o căpiţă de fân de pe malul Someşului şi scriam cântece de sinucigaş. Apoi am înţeles că dacă vrei să fii USR-ist legitimat, trebuie să cânţi osanale marelui Pingelist. Să scrii poeme glorioase la adresa celui mai iubit fiu al ţării. Asta însă nu a împiedicat pe apropiaţii întru spirit s-o facă. Cu patos. Şi asta m-a scârbit. Acum, iată-i pe unii în rândurile USR, cu vreo 20 de cărţi proaste, cu zeci de premii naţionale, internaţionale şi intergalactice, dar şi cu titlul de cetăţean de onoare în buzunar. Cât despre avantaje, dacă ele există, ţi-ar putea spune scriitorii pensionari cu merite deosebite în dezvoltarea culturii! Sau răsfăţaţii puterii. Şi ai instituţiilor culturale.

Reuşiţi să scrieţi în orice condiţii sau aveţi nevoie de linişte, de o anumită muzică, de cafea, etc... Ce anume vă inspiră?

Fără îndoială, e nevoie de linişte. Fără cafea, ţigară şi muzică. Eu, cel puţin, am nevoie de linişte. Şi de determinare. În plus, trebuie să fiu beat. Dar, de luciditate: „luciditatea este suferinţa cea mai apropiată de cer“ (Camus). Nu fumez, nu beau cafea. Nu ascult muzică. Sunt doar eu cu mine însumi. Şi bătăile inimii. E ca şi cum te-ai îndrăgosti pentru prima dată. Apare muza şi trebuie s-o cuceresc. Inspiraţia înseamnă determinare. Să fii pregătit să dai o bătălie. Surdă. Pe viaţă şi pe moarte. În plus, e nevoie de zidire. De chemare şi de linişte. Juan Rulfo, cel mai bun scriitor de limbă spaniolă al secolului XX, alături de Borges, care a crescut într-un orfelinat din Mexic, mărturiseşte undeva că din aceea experienţă, a orfelinatului, a învăţat că „singura şi cea mai mare bogăţie pe pământ e liniştea”.

E adevărat că aţi început să scrieţi şi proză...? Se poate dezvălui, în linii mari, despre ce este vorba în romanul la care munciţi acum? Vă gândiţi să renunţaţi de tot la poezie sau doar să faceţi o pauză...?

Am început să scriu în şcoală. Proză, pe clasa a VIII-a. Am scris o nuvelă pe care am citit-o în faţa clasei. Colegii au râs, s-au amuzat. Deşi, din câte îmi amintesc, nu era vorba de o comedie. De atunci am aşteptat momentul să revin la prima mea dragoste. S-a întâmplat după ce am terminat All Death Jazz. Asta era prin 2011. Am scris romanul pe parcursul a doi ani. Cu întreruperi. Apoi încă doi ani mi-a fost frică să mă apropii de el. Aveam senzaţia că dacă deschid fişierul romanului, deschid în acelaşi timp, cutia pandorei. În acest an mi-am propus să-l clarific. Iar la începutul anului viitor să-l public. Despre ce e vorba? Greu de spus. Atunci când am scris romanul m-am ghidat după un principiu: „totul este permis”. În definitiv, despre rău. Despre răul din sufletele noastre. Care ne reprezintă. Ne înalţă şi ne coboară. Despre căile însângerate din noi înşine. Despre întunecimea fiinţei noastre. Despre adevăruri ce nu au voie să fie uitate. În ce priveşte poezia, deşi se crede că după Federeii şi All Death Jazz am pus punct, eu zic că Nicolae Avram încă nu şi-a spus ultimul cuvânt.

Nu e tocmai corect să întrebi aşa ceva – dar dintre cele cinci volume publicate până acum – care vă este cel mai drag...?

Cântece de sinucigaş. „Publicate în anii scrierii lor (până în 1990), nu ar fi fost cu nimic mai prejos decât lirica neoexpresionistă a unor Ion Mureşan, Viorel Mureşan, Ion Cristofor“, zice undeva poetul genial Ştefan Manasia. Cântece de sinucigaş au fost scrise în perioada adolescenţei mele la casa de copii. Sunt poemele care, în acei ani întunecaţi, mi-au redat încrederea, curajul şi demnitatea în mine însumi. Erau toată averea mea. Nu aveam casă, masă, haine, pâine, dar aveam poemele. Şi asta mă făcea să mă simt ca un rege. Au fost citite în cenaclul Saeculum de la Beclean, în toamna lui ‘84. Manuscrisul a fost girat de regretatul Radu Săplăcan. A câştigat numeroase premii, printre care trei premii naţionale. Cu toate astea, deşi în `97 a luat premiul editurii Augusta (Timişoara) la Festivalul de poezie „Nicolae Labiş” de la Suceava, manuscrisul a văzut lumina tiparului abia în 2000 la o editură neînsemnată. Mesagerul. În 2008, am încercat o relansare a Cântecelor de sinucigaş la editura Vinea. Însă Ţone a păstrat cartea pe tarabe. Faţă de acele poeme, mă simt vinovat. Aş vrea într-o zi să le retipăresc, să le redau locul pe care îl merită în literatura română.

Aţi avut parte de reacţii bizare sau haioase din partea cititorilor...? Au existat poveşti care v-au urmărit dincolo de publicare cărţilor...?

Singurele poveşti sunt cele pe care le-am trăit eu însumi. Îndeosebi mă urmăresc poveştile terifiante ale prietenilor mei orfelini, decedaţi. Prea devreme suiţi la ceruri. Amintesc pe poetul Aurel Onişor, sinucis la 27 de ani. Onişor era cel mai bun cititor al poeziilor mele. După ce am ieşit de la casa de copii, m-am angajat ca paznic de noapte la o unitate agricolă. Unitatea se afla în vecinătatea unui ţintirim. Într-o noapte, după ce îmi făcusem rondul, m-am reîntors la poemele mele. Pe uşa de la intrare, spre stupoarea mea, sta rezemată o cruce de cimitir. Veche, de lemn. De lemnul crucii atârna o foaie de hârtie. Precum o pasăre albă, spânzurată. În câteva rânduri scrise, Onişor îşi expusese astfel părerea despre cel mai recent poem de al meu. Era modul lui de a-şi exprima dragostea.

Vă dezamăgesc criticile negative...? Sau le ignoraţi pur şi simplu şi nu le băgaţi în seamă pe motiv ca nu aţi fost înţeles cum trebuie...?

Criticile, când vin din partea unor imbecili, sigur că dezamăgesc. Într-o republică a literelor, criticul e suveran. Atâta timp cât nu ordonă poporului să culeagă scoici de pe plajă, sau să-şi facă iapa senator, e ok. Dar atunci când domnitorul merge la curve şi se dedă la băute cu funcţionarul şi a doua zi decide că surtucarul e demn de premiul Nobel, atunci avem grave probleme. Sau te judecă prin gazete prin prisma unor teorii depăşite. Imbecilul se uită la cât de bine eşti îmbrăcat. E interesat dacă mănânci cu o lingură. Sau cu două. Dacă bei simplu sau cu patru cuburi de gheaţă. Am întâlnit un astfel de şobolan. Scârbos. Cu bale la gură. Mâncător de carne bătută sub şa. Gata oricând să sară la beregată. Mişeleşte. Cu pumnalul pe la spate. Pur şi simplu. O maimuţă nespălată cu coarne. O babă cloanţă. O cotoroanţă jegoasă. Se preţuieşte doar pe sine. Sub alt nume. Sub altă identitate. Se comportă ca fiind foarte pătrunzător. Deştept. Inteligent. Foarte valoros. Se crede rafinat, distins, remarcabil. Superior altora. Paranoic. Dacă a scris două pagini, îşi închipuie că a rescris Biblia sau o parte din Iliada. Sub alt nume. Nu pe acela pe care l-a primit la naştere. Arată ca o sperietoare de ciori într-un lan de rapiţă galbenă. De altfel, un onanist. Un ţopârlan. Un mizerabil. Un tejghetar de arome. De rahat. Niciodată nu are nimic important de spus. Doar chiţcăie. Prin estrade. Ca un şobolan pervers. Oricum, în cele din urmă, orice şobolan piere pe scâncetul lui. Eludare...? Nu! Doar o imensă silă.

Există critici pe care îi admiraţi şi de care aţi asculta fără să crâcniţi...? Aţi schimbat vreodată din text la sugestia cuiva...?

Dacă îmi propun ceva să scriu pornesc de la un principiu: „ştiu că nu ştiu nimic”. (Socrate). Îngâmfarea, mândria, orgoliul, grandomania trebuie lăsate la o parte. Zic eu. E nevoie mereu să înveţi. E nevoie de o călăuză puternică. Un om care să-ţi lumineze drumul. De care să asculţi chiar fără să crâcneşti, precum spui. Arta se clădeşte pe artă. Dumnezeu a creat lumea după chipul şi asemănarea sa. Dumnezeu este arta în sine. Dacă prin artă înţelegem dumnezeiescul. Întotdeauna au existat maeştrii şi discipoli. Aristotel a fost discipolul lui Platon. Platon discipolul lui Socrate. Cioran, discipolul lui Schopenhauer. Camus, discipol al prietenului şi profesorului său, Jean Grenier. TH. Gautier, maestru şi prietenul lui Baudelaire. Ioan Pintea, discipolul lui Steinhardt. Dan Coman, sper să nu greşesc prea tare, prieten şi discipol al lui Cărtărescu. (În semn de recunoştinţă, Bistriţa a vrut să-l premieze pe Cărtărescu, discipol declarat al bardului de la Ipoteşti. Autorul poemelor „Nimic”, foarte frumoase de altfel, după cum se ştie, a refuzat premiul. Desigur, din nobleţe). Ovidiu Nimigean, mare poet şi romancier, de o înaltă ţinută intelectuală, maestrul şi prietenul lui Nicolae Avram. Cartea de poeme Federeii îi este dedicată lui O. Nimigean. Ioan Pintea, printre puţinii scriitori români, care, iată, îşi admiră şi îşi iubeşte maestrul. Şi asta se vede cel mai mult în fascinantul său jurnal „Proximităţi şi mărturisiri”. Din păcate, precum spune George Steiner, admiraţia nu mai este la modă. Pentru că, zice tot, Steiner, „trăim într-o epocă a ireverenţei’’.

Care ar putea fi cea mai mare realizare a dumneavoastră, pe plan profesional...? Să primiţi recunoaşterea şi laudele contemporanilor, să citiţi în faţa unui public numeros care să vă şi înţeleagă, să fiţi studiat în manualele de română, să câştigaţi un premiu literar important... ?

Contemporanii, dacă ar putea, te-ar mânca de viu. Fiecare scriitor se crede genial. Şi când două capete tari se întâlnesc, ies scântei. Sau fac copii cu pene. Dacă se nimeresc vreo cinci la o masă, atunci e război. Şi dacă mai curg şi carafele cu vin, e vărsare de sânge. Se scrie poezie în draci. Apar cărţi pe bandă rulantă. Toată lumea vrea să fie scriitor. Eminescu. Cărtărescu. Ion Mureşan. Mai multe cărţi, mai multă laudă. Recunoaştere. Premii. Femei frumoase. Statui. Cetăţean de onoare. Academician. Iluzii. Publicul, ca să te înţeleagă, trebuie să-ţi citească ceaslovul. Să-ţi cumpere cărţile. Dar, publicul larg nu dă doi bani pe poezie. E sărac. Abia îşi duce zilele. Arta trebuie susţinută de public. Sau de serviciile secrete. Ca pe un preşedinte. La noi, politica e similară cu arta. Atâta timp cât eşti „votat“, o duci bine. Primeşti burse, apari în manuale, călătoreşti în străinătate. După care, apare uitarea. Sau greaţa. Se aşterne praful. Rămân doar aisbergurile. Cât despre visul oricărui autor, de altfel, de a fi studiat în manualele de română, nu o spun eu, ci Daniel Cristea Enache, în Academia Caţavencu din 4 noiembrie 2013: „versurile autorului bistriţean nu vor fi recitate niciodată la serbările şcolare ori în spectacole de tip Cântarea României. Dar ele fac incizii şi decupaje poetice mai curajoase şi mai autentice decât toată maculatura liricoidă servită pe scenă, cu glas tunător, să se audă bine şi-n ultimul rând.”

Există vreun subiect despre care nu aţi putea să scrieţi niciodată...?

Despre fericire. Ca scriitor, sunt atras de partea întunecată. A fiinţei. Am mai spus-o. Lumina mă oboseşte. Mă irită. Pe Meursault din Străinul lui Camus, lumina l-a făcut să ucidă. Caut îndeosebi umbrele. Oroarea. Frumuseţile din lucrurile groaznice. Mă simt bine în întuneric. Sunt un animal de noapte. Mă identific cu întunericul. Cu lumina din întuneric. Scriu ca să mă înţeleg ca om. Cruzimea e tema mea preferată. Nimic nu e mai frumos ca moartea. Ca bestialitatea. Herta Muller zice că „nu scriitorul îşi alege tema, ci tema îl alege pe el”. Eu provin dintr-un mediu întunecat. Am trăit cu pumnul şi cu sârma ghimpată la gură. În umilinţă, frig, foamete. Dominaţie, minciună, singurătate, boli, întuneric, tiranie, moarte, alienare, nebunie. Întotdeauna va vorbi, în cărţile mele, orfelinul din mine. Vorba cântecului: „noi suntem băieţaşii/cu capetele rase până la/sânge/împreună ne-am trăit viaţa/împreună am făcut foamea/am plâns am râs am iubit ”...