Cum ați ajuns în Norvegia?

În România am dat un interviu on-line, prin 2011, pentru a fi profesor de muzică la Școala Internațională de Muzică din Tromso, o localitate din nord. Cerința acolo era să ai diplomă în domeniu și să fii vorbitor fluent de engleză – lucruri care nu-mi lipseau, așa că am trecut cu brio interviul. Când am ajuns acolo, din nefericire, angajatorii mei s-au răzgândit, după ce parcursesem cei 3.100 kilometri între Bacău și Oslo.

Am remarcat că nu mai am bani – numai 600 de euro costa carburantul să mă întorc acasă – așa că am apelat la prietenii mei. Unul dintre ei avea ceva conexiuni prin hoteluri și a căutat vreo două luni pentru mine un job de entertainer, dar fără succes... A apărut și varianta de a fi motostivuitorist. Cu bani împrumutați de la prieteni am făcut și niște cursuri pentru așa ceva dar nici aici n-am avut succes. Trecuseră deja 2 luni, nu aveam serviciu, stăteam în gazdă la un prieten român care plătea chiria și la care trebuia să contribui și eu... Atunci a apărut job-ul acesta – să car imprimante foarte grele iar pe moment, m-am socotit norocos, pentru că aveam în sfârșit serviciu.

După o lună de zile de cărat imprimante mi-am dat seama că nu e tocmai un noroc, dar când șeful meu m-a înscris în acel concurs mi-am spus că – până la urmă – poate acolo se ascundea norocul...

În ciuda a ceea ce transpiră în presa românească – norvegienii nu caută nici asistenți, nici profesori, nici medici, firmele de recrutare își fac reclamă cu oferte îmbietoare, dar ele nu-s acoperite de nimic. Mi-am dat seama că și norvegienii, ca orice altă nație, își apără locurile de muncă ptr că sunt afectați de străinii care migrează din alte țări și lucrează pe foarte puțini bani – ei au un anumit standard, muncesc pe 2.000 de euro, dar când vin rușii și se oferă să facă același lucru pe 500 de euro – nu le prea convine...

Au fost și aspecte negative în concursul de talente pe care l-ați câștigat în Norvegia?

Nu m-am așteptat și nici nu mi-am dorit ca acel clip să devină viral pe internet. Rudele, prietenii, părinții mei din România știau că eu fac entertainment la pian într-un hotel. Dar când am semnat pentru înscrierea la acel concurs – a trebuit să accept și ca organizatorii să vină să filmeze la locul meu de muncă, să mă vadă muncind, deși îmi doream să mă aprecieze lumea pentru muzică, nu voiam voturi din milă... Dar până la urmă nu prea poți să comentezi în aceste cazuri. Ei îți fac publicitate așa cum știu ei. Apoi m-am rugat la Dumenzeu măcar să am un rezultat foarte bun în urma concursului, ca să nu cumva să ofer un nou motiv de râs. Așa se spune despre cei care pleacă dincolo și nu reușesc – uite, vezi, am avut dreptate să-l respingem, nici alții nu l-au primit...

Cum vi se pare publicul din România ? Ce așteptări aveți de la el? Este nevoie de o reinventare a muzicii clasice spre genuri mai comestibile...?

Eu am să cânt astăzi muzica compusă de mine... Nu pot spune că am concurență loială sau neloială, în țară sau străinătate... Îmi văd de pătrățica mea, cânt lucrările compuse de mine. Publicul mă va judeca din toate punctele de vedere – ca și interpret, ca și compozitor, ca și orator – pentru că voi explica între piese – ce m-a inspirat când am compus piesa respectivă, la ce m-am gândit când am scris-o pe cealaltă...

Am cântat în Australia, în Anglia, în multe locuri, inclusiv în Cambridge – iar din experiența mea de până acum, publicul din România, la modul cel mai sincer, este un public avizat. Mulți credem că în afară oamenii sunt mai culturalizați, mai deștepți. În realitate ei sunt doar mai norocoși pentru că trăiesc în țări cu economie dezvoltată. Dar asta nu compensează cultura. Noi – mai de frică, mai de comunism, mai de Ceaușescu – am stat și ne-am petrecut tinerețea în biblioteci, ascultând muzică bună la concerte, și suntem cu ceva deasupra decât cei din țările occidentale.

Vi s-a întâmplat să aveți doar 4 – 5 spectatori în sală? Sau să anulați vreun concert din lipsa publicului...?

Nu, nu mi s-a întâmplat. 4 – 5 oameni am avut la mine acasă, când terminam câte o piesă de compus și mă rugau să le cânt ce-am mai scris... Am anulat un concert, însă, la Sibiu, nu din orgoliu ci pentru că, atunci când faci un concert de mare amploare, ai aproape 50 de instrumentiști și cor pe scenă, o mulțime de bani se duc pe sonorizare și trebuie acoperite niște costuri operaționale. Dacă nu se vând suficiente bilete, e mai bine să anulezi concertul, pentru că un asemenea eveniment te costă peste 12.000 de euro.

La Sibiu a fost cazul să anulez un asemenea concert – a fost și greșeala mea și a echipei de marketing, dar am aflat ulterior că nu sunt singurul artist care a făcut acest lucru, nume foarte mari din industria muzicală românească sau actori au anulat de asemenea concerte acolo. Noi n-am știut, am investit mult în publicitate, dar n-am fi acoperit costurile concertului, așa că cea mai bună decizie – deși foarte dureroasă – a fost să anulăm evenimentul. Dar a fost singurul caz. În rest, Doamne-ți mulțumesc, am avut săli arhipline peste tot. Sper să fie sala arhiplină și la Bistrița...