Ce şanse am avea să ne ratăm ca intelectuali, în Bistriţa...?

Ai toate şansele să te ratezi ca intelectual în Bistriţa. Dar la fel, ai toate şansele să te realizezi ca intelectual în Bistriţa. Fiecare îşi valorifică şansele cum ştie mai bine, fiecare şi le creează sau nu. Provincia este, într-adevăr, o capcană din multe puncte de vedere, pentru că ea nu este un loc bun de promovare. În schimb, este un loc foarte bun pentru creaţie. Aici devii tot mai greu, te afunzi în pământ, pe când în capitală devii tot mai uşor, te înalţi mai sus şi eşti tot mai vizibil...

De ce n-aţi încercat să migraţi spre capitală, să vă mutaţi în Bucureşti, de pildă?

Platon zicea că la 50 de ani ar fi bine să-ţi părăseşti cetatea... La mine, încă n-a venit vremea... Mie mi-a convenit la Bistriţa pentru că am avut proiecte care au ţinut de zona asta. Pentru scrisul meu au fost un aliment  bun şi Valea Someşului, şi Bârgaiele şi zona de câmpie şi muntele. Apoi ţin foarte mult la părinţii mei care au avut întotdeauna nevoie de mine. Sunt lucrurile astea simple: suntem copiii cuiva, nu suntem ai nimănui. Poate-mi trebuia mai mult curaj. Dar pentru ce ? S-a dus înaintea noastră Rebreanu şi deja avem om în capitală...

Sunteţi conştient de faptul că sunteţi şi bârfit din când în când...? Care dintre bârfe v-a deranjat cel mai tare?

Sunt multe bârfe care circulă despre mine şi toate sunt deranjante, de la cea mai mică până la cea mai mare... Mai există fiinţe mediocre sau sub-mediocre care îşi protejează poziţia plasându-l pe cel care devine vizibil prin calităţile sau prin munca lui – într-o dependenţă cu forţele oculte sau cu tot felul de apucături. Se bârfeşte că-s boem şi-mi place să stau la un pahar cu oamenii şi că exagerez sau trec dincolo de limite... Faptul că-s încă singur după un divorţ mi se pare că mi-a atras multe „calificative” că n-aş şti să mă port cu femeile... Dar eu ştiu ce-a fost cu viaţa mea şi nu mă iau după lucrurile astea. Am o viaţă relativ modestă. Câteodată simt că aş fi putut face mai mult sau că aş fi fost mai vizibil în altă parte. Dar nu pot să zic că-s nemulţumit de condiţia mea... Mai este o chestiune pe care o simţi mai târziu: solidaritatea bistriţeană, solidaritatea celor din satul tău, din oraşul tău – o simţi într-un târziu şi e foarte bine-venită. Chiar şi cei care la un moment dat te-au invidiat, te-au duşmănit, dacă observă că eşti constant în aceeaşi direcţie, se întorc spre tine cu o faţă mai zâmbitoare, într-un târziu...  

Anul trecut a fost publicat şi lansat pe piaţă ultimul dumneavoastră roman, „Ţara ascunsă”. Nu e riscant să scrieţi acum despre ţărani...? Reprezintă într-adevăr un subiect atât de gras încât să merite să scrii atâtea sute de pagini? Cum a fost receptată cartea...?

Am avut o surpriză plăcută, pentru că o citesc la Radio Someş, am deja vreo 100 de emisiuni, făcute din roman, citesc câte o pagină şi jumătate – cât durează o doină sau un cântec popular, eu citesc literatură. O citesc aşa, cum vine la rând şi am surpriza că oamenii o urmăresc... Nu ştiu câţi surprind complexitatea naraţiunii şi intriga dar de fiecare dată descoperă câte-o expresie plăcută sau ceva ce-i reprezintă sau îi interesează. Şi textul are valoarea lui în raport cu muzica. Dacă e bine plasat şi nu plictiseşte, el poate să atingă sufletele. Am mers cu romanul ăsta mai degrabă în jos, spre oameni, decât în sus, spre critică sau mediile strict literare, deşi a luat premiul pentru cartea anului la Uniunea Scriitorilor din Sibiu, a luat marele premiu aici, la „Saloanele Liviu rebreanu”. Dacă iei premiul Liviu Rebreanu, deja te poţi opri, nu trebuie să mai  câştigi şi premiul Augustin Frăţilă...

Da, dar odată cu premiul Augustin Frăţilă aţi fi primit şi 10.000 de euro... Ce-aţi face cu atâţia bani...?

Oho, mi-aş lua un aparat foto mai performant, mai bun, mi-aş pune o uşă ca lumea la apartament, pentru că dacă bate vântul un pic mai tare – se deschide singură... Chestii de genul ăsta...

Oare de ce nu reuşesc intelectualii Bistriţei să iasă cu tupeu în faţă la proteste – în chestiuni arzătoare precum Roşia Montană...? Suntem prea comozi, oare?

Bistriţenii au fost dintotdeauna aşa. În Ardeal şi câinii latră după o perioadă bună de gândire – „N’apoi............ ham!”. Nu ne este felul să protestăm ca bucureştenii, ne mişcăm mai greu şi în situaţii decisive, dar există între ei un asentiment şi o simţire de compasiune şi responsabilitate foarte puternice.

Sunt lucruri în Bistriţa pe care nu le suportaţi nicicum...?

Da. Nu-mi plac, de pildă, violenţa şi mediile agresive. S-au înmulţit în Bistriţa. Acolo unde ar trebui să fie boemă şi cluburi de jazz, lucruri de calitate şi muzică bună de multe ori bântuie un popor care nu-şi găseşte locul. Nişte tipi mai bine energizaţi care deşi-s tineri, nu sunt motoare ale construcţiei Bistriţei ci ale entertainment-ului şi cam atât...

Mă mai deranjează cei care blochează oraşul. Chiar dacă eu nu mai fac parte din generaţia tânără, aş vrea să văd mai mulţi tineri la lucru, să-i văd cu multe proiecte făcute, să nu ţinem spaţii goale vreme de 10 ani (un om vrea să facă aici teatru de proiecte, însă nu i se oferă un spaţiu)... Ar fi necesară poate mai multă libertate creatoare. Oraşul e relativ mic iar de spaţii comerciale nu ducem lipsă. Acum ar trebui să ne punem la punct şi spaţiile culturale...

Aş compara Bistriţa după anii ’90 cu o sticlă de apă minerală din care s-a băut un pahar şi i s-a pus rapid dopul. Simt că e mult mai multă energie şi mai mult potenţial decât cel exprimat. În principiu suntem pe calea cea bună, fiindcă mai şi pleacă acasă dintre cei care ţin Bistriţa pe loc... N-ar trebui să ne fie frică de libertate, are şi neajunsuri, dar are şi marele avantaj că iese valoarea la suprafaţă...