Curios, îi cer să-mi povestească mai multe și-mi spune că una dintre amenzi, o sumă destul de mare de altfel-10.000 de lei, a primit-o pentru că la punctul de lucru dintr-o localitate, nu s-a găsit un act. Cei care-l controlau, nu au avut răbdarea să-l aștepte pe administratorul firmei, care era pe drum, cu actul la el. O chestiune strict de formă, nu de fond, care nu influențează cu nimic munca nimănui și nu-l face pe cel controlat nici rău platnic și nici infractor. Asta în țări normale, nu la noi.

A doua amendă era pentru o chestie la fel de neînsemnată. La noi, lupta cu evaziunea nu se dă cu evazioniștii, tipi care au în general afaceri ascunse și nu au puncte de lucru înregistrate, ci cu cei, puțini de altfel, care au rămas la suprafață. Când vor dispărea și aceștia, vom stinge lumina și vom pleca care încotro.

O amendă de 5.000 sau 10.000 de lei dată pentru lipsa unui act sau o chestiune la fel de neînsemnată, înseamnă pentru o firmă mică și relativ cinstită, falimentul. Majoritatea firmelor mici, țintele predilecte pentru toate organele “coercitive” ale statului, au cifre de afaceri anuale cu mult sub 50.000 de euro, iar rata reală a profitului (cu toate micile artificii) nu depășește 10%. Deci maxim 5.000 euro anual, undeva la 416 euro lunar.

Dacă trebuie să plătești 1000-2000 de euro pe o amendă, ce faci?  Pentru că de cele mai multe ori, cei 4-500 de euro profit lunar sunt rulați în continuare în afacere, pentru a cumpăra materii prime, a plăti salarii și taxe.

Dacă nu reușești să cazi “la pace” cu cei care te controlează, nu ai multe opțiuni. Închizi prăvălia, renunți să plătești pe cineva, furnizor, salariați sau propriile cheltuieli, care, în majoritatea cazurilor sunt cele ale traiului de zi de zi.

În acest moment al analizei mele, vor sări unii să-mi spună că nu e așa, că “exploatatorii de patroni” se lăfăie în “gipane”, vile și restaurante scumpe. Adevărul este că în foarte multe cazuri, tipul acesta de personaj cu  Jeep la scară, vilă, haine de firmă și multă aroganță, este prima sau a doua generație de bișnițari sau bugetari, beneficiari de rude decedate la timp și culmea,  extrem de bogate.

Majoritatea celor care au supraviețuit ciclurilor repetate de presiuni, crize și alte furtuni, nu renunță la afacere cu ușurință. Dovadă sunt și numerele de insolvențe, care sunt sub procentele înregistrate în țările dezvoltate. Rata medie de supraviețuire a unei firme celui de-al doilea an de viață era în Uniunea Europeană, în anul 2009 (ultimul în care UE a făcut aceste analize) de 70%.

 Deci, în UE,  media anuală a firmelor care se închid, era în 2009, de 15% .  Putem spune cu siguranță, că în acest moment (2013), această cifră este mai ridicată. Dar să nu fim răi, voi analiza situația de la noi după mediile UE din 2009, pentru a nu fi acuzat că inventez cifre, puteți găsi aceste cifre aici http://ec.europa.eu/enterprise/policies/sme/facts-figures-analysis/performance-review/index_en.htm#h2-2. Pentru a deveni europeni și la acest capitol,  ar trebui ca la nivelul județului Bistrița Năsăud, la un număr de 14.835 firme existente, numărul anual de insolvențe să fie de 2.225 și nu doar 1.564 așa cum s-a întâmplat în 2012.

”Bang” și mitul cade: Nu avem prea multe insolvențe!

Am văzut că șeful finanțele locale era îngrijorat, ca să nu spun oripilat, de numărul mare de insolvențe și înfiera cu mânie administratorii judiciari care, respectând legea, nu împart “nimicul” rămas după potop, cu precădere către stat. În condițiile în care, prin legea insolvenței, acesta este, în cele mai multe cazuri favorizat față de furnizorii care au datorii negarantate. Se dorește poate o reîntoarcere la legea strâmbă de până în 2006 (dacă nu mă înșel), conform  careia statul recupera aproape totul, iar ceilalți nimic. (Sper să nu le dau prea multe idei)

Ce nu înțeleg sau nu doresc să înțeleagă autoritățile “asmuțite” în a lua și a șaptea piele de pe puținele firme care au “inconștiența” de a rămâne deschise în continuare, este că de unde nu mai e, degeaba vrei să iei.

După două cicluri de criză și o serie de experimente, firmele private au ajuns la fundul sacului și oricâte vizite și telefoane mieroase ar primi patronii acestora de la fisc, pur și simplu nu au de unde să plătească mai mult, nici măcar dacă se va reinventa închisoarea datornicilor. Chiar și  cămătarii cei răi nu-și omoară datornicii pentru că știu că așa nu au cum să-și recupereze sumele datorate. Fiscul o face și se va trezi în curând că va trebui să-și închidă porțile.

Statul nostru este la fel de nesăbuit ca și băștinașii din Insula Paștelui care și-au tăiat toți copacii pentru a-și construi platformele cu ajutorul cărora au mutat celebrele și inutilele statui, iar apoi au murit de foame.