Poate că George Enescu (care a susţinut el însuşi un concert caritabil la Bistriţa, prin 1927) ar fi surâs enigmatic, uşor tulburat sau de-a dreptul încântat – să vadă că mulţimea aşteaptă cuminte la rând pentru a-şi cumpăra bilete la concertul susţinut ieri seară de violonistul Alexandru Tomescu şi pianistul rus Eduard Kunz la Bistriţa, să vadă cum copiii s-au aşezat cuminţi, pe jos, în spatele scenei, pentru că în sală nu mai erau locuri, sau să simtă energia plutind în aer ca un fuior verzui şi învăluind suflete şi figuri care n-au mai fost demult sau niciodată în Sinagogă sau să-şi asculte sonatele pentru vioară şi pian interpretate cu atâta drag şi tulburătoare emoţie...

Concertul a început cu Balada pe care Enescu a compus-o la 13 ani şi a continuat cu sonata „Torso”, compusă prin 1911, pe când Enescu avea doar 30 de ani, mai puţin cunoscută publicului pentru că din ea s-a păstrat doar partea I: „Enescu a experimentat foarte mult, toată viaţa şi-a căutat limbajul muzical atât de original pe care îl ascultăm astăzi...” a povestit Alexandru Tomescu în deschidere, amintind cum a descoperit pe Facebook că locuinţa în care a copilărit Enescu la Mihăileni este în pericol de a se dărâma şi cum a hotărât să susţină un întreg turneu pentru a strânge fonduri pentru restaurarea casei şi pentru a edifica acolo un Centru Cultural Internaţional.

„Este o premieră – pentru prima dată cauza socială căreia îi este dedicată turneul are legătură directă cu muzica. Împreună cu Fundaţia Pro Patrimonio şi cu sprijinul tuturor partenerilor care se vor alătura acestei cauze ne-am propus să oferim publicului nu doar o altă casă memorială, un alt muzeu, ci un obiect viu, care să aducă un plus de valoare pentru viaţa comunităţii – un centru cultural care să contribuie în mod activ la educarea tinerei generaţii, să descopere noile talente ale ţării şi să păstreze mereu vie amintirea lui George Enescu...” explica Alexandru Tomescu înaintea turneului.

Din concertul de ieri seară nu a lipsit nici prima sonată compusă de Enescu pentru pian şi vioară, Sonata Nr 1, dedicată profesorului său de compoziţie şi considerată un tribut adus lui Bach (pe care Enescu îl socotea "pâinea mea din fiecare zi", după povestea Alexandru Tomescu) dar nici Sonata Nr 3 pentru vioară şi pian, una dintre capodoperele lui Enescu... 

În rest, Sinagoga a fost arhiplină, s-a stat şi în picioare şi la balcon, două doamne s-au certat pentru locuri iar printre copiii care i-au urmărit pe muzicieni chiar de pe scenă l-am recunoscut şi pe Ionuţ Cristian Bungărdean, care a evoluat minunat în Gala Laureaţilor concursului Sigismund Toduţă, zilele trecute.

Şi, în ciuda prejudecăţii cu care mulţi or fi venit la concert - cum că Enescu ar fi un compozitor prea dificil sau greu digerabil pentru sufletele contemporane mereu grăbite şi însetate de simplicităţi - în final, pe deasupra tuturor a plutit o vreme senzaţia tulbure şi emoţia...  Că exact despre un suflet zbuciumat, îngândurat, contorsionat, apoi senin şi împăcat s-a cântat pe scenă. Sau despre absorbirea unei lumi întregi într-o sonată - cu orăcăit de broaşte, cu greieri sau cântece de ciobani străvechi, cu pacea care coboară lin în minte spre sfârşit...