S-a încheiat, zilele trecute încă o ediţie a Simpozionului de artă contemporană artFORest – ediţia cu numărul 28, care a marcat definitiv dealurile din Dosul Gârciului cu fantastice lucrări ale unor artişti precum Nicolae Fleissig, David Bodescu, L'Helene Prattico, Viorel Simion Marton, Matei Câmpan, Cătălin Oancea, Marius Purice, Elena Scutaru, Marcel Scutaru și Maxim Dumitraș.

Aflat la vreo 4 kilometri de Sîngeorz-Băi, Dosul Gârciului te surprinde, de la bun început, cu spectaculoasele sale căsuţe „cu ochi parcă vii” şi cu sculpturile care răsar ici-colo sau care se lasă descoperite în pădurea de mesteceni din apropiere...

Este, cu siguranţă singurul loc din judeţ – posibil chiar din ţară – în care pietrele se leagănă într-un dans cuceritor sau cântă într-o limbă necunoscută, dar atât de simplă – locul care te farmecă şi te absoarbe într-o respiraţie a naturii aflate în permanentă şi uluitoare mişcare.

„Sunt sculpturi vii pe care le cresc de mici”, surâde Max Dumitraş – evocând descoperirile copilăriei când prin păduri găsea tot felul de obiecte care semănau cu ceva. „Acum am inversat copilăria – îmi construiesc eu formele, nu le mai găsesc în natură, ci le construiesc eu împreună cu natura... Pornesc de la structura ecologică, într-un dialog contemporan între copac şi artist, iar după ce sculptura ajunge la forma dorită, este re-expusă în interior. Într-un fel, îmi cresc sculpturile de mici...”, ne-a povestit sculptorul Max Dumitraş, adăugând că s-au adunat în Dosul Gârciului cam 100 de lucrări, de-a lungul celor opt ani de tabere de creaţie – dintre care unele nu mai există decât în fotografii.

„Este vorba despre o îngrijorare a mea faţă de tăierile de copaci şi păduri de la noi, dar şi de pretutindeni unde omul abuzează de natură şi taie mai mult decât poate natura să se regenereze... Am vrut să dezvolt aici un proiect legat de rădăcini, de trunchiuri de copaci retezaţi, am primit de la Max Dumitraş aceste trunchiuri cu rădăcină cu tot, ceea ce a fost o surpriză pentru mine, am simţit nevoia să adaug ceva – pe suprafaţa tăiată să pun metal, care să fie şlefuit oglindă, să oglindească albastrul cerului, iar peste oglinda respectivă să fie aşezate cinci păsări – o temă a mea mai veche, legată de pasărea ca suflet, de porumbel, care în creştinism e reprezentantul Duhului Sfânt. E o tradiţie populară mai veche care se păstrează pe alocuri – aceea de a pune o pasăre la căpătâiul tinerilor care mor înainte de a se căsători... Forţând puţin metafora îmi închipui că aceşti copaci tăiaţi au avut sau au încă un suflet, pe care eu îl reprezint cu aceste păsări realizate din ceramică, din gresie arsă la 1200 de grade, probabil albe... În felul acesta sper ca imaginea dezolantă a copacilor retezaţi să fie diminuată într-o oarecare măsură, iar lumea să aibă în faţă un mesaj pozitiv...”, ne-a povestit Marcel Scutaru, pentru prima oară la Sîngeorz-Băi.

„A fost o experienţă inedită pentru noi să construim proiecte aici, atât de departe de lume... Natura te inspiră şi chiar îţi dă curaj şi putere să contribui cumva la armonia pe care ea o oferă. Încercăm s-o îmblânzim cumva sau să ne adaptăm noi la condiţiile ei. E o minune să poţi lucra în altă parte decât propriul atelier de câţiva metri pătraţi, să ai la dispoziţie o asemenea panoramă deosebită... Lucrarea mea care a pornit de la şuba ciobănească este, practic un fel de habitat temporar, de o formă supradimensionată care îşi propune să invite privitorul să o locuiască... eu însămi am «probat-o», chiar într-una din zilele fierbinţi care au trecut şi am constatat cu surprindere că înăuntru nu mi-a mai fost cald, că s-a creat în interior un fel de răcoare inexplicabilă...”, ne-a mărturisit şi Elena Scutaru.

»Prin transfigurare, Elena Scutaru interpretează această şubă ca pe o dimensiune de locuire a spiritului... Va fi un fel de mascotă în Dosul Gârciului – fiecare vizitator care ne vizitează îşi va face o poză în această blană de oaie”, a comentat Max Dumitraş pe marginea lucrării realizate de Elena Scutaru.

Lacrimi contra-versate se numeşte lucrarea lui Nicolae Fleissig care şi-a imaginat şi a „construit” câteva lacrimi – de fericire, de bucurie, de bine-stare, dar şi – pe partea opusă – de tristeţe, de supărare, de moarte, de durere: „Ar trebui să existe şi un fel echilibru, o armonie între cele două dimensiuni ale lucrării, Helene Prattico a făcut şi nişte versuri pentru a învălui cumva toate aceste lacrimi, care urmează să fie scrise pe lemnele albe – structura în interiorul căreia se întâmplă, practic, aceste emoţii ale noastre...”.

Ediția cu numărul 28 a Simpozionului de artă contemporană artFORest a continuat tradiţia seriei de simpozioane iniţiate de Muzeul de Artă Comparată Sîngeorz-Băi, care au căpătat, de-a lungul timpului, renume internaţional.

Pornind de la multitudinea stilistică a artiştilor invitaţi, care interferează pozitiv cu mediul natural ideal, transformându-l într-un spaţiu de creaţie comun, în ediția din 2017 artiștii au utilizat metalul (corten), lemnul, fierul forjat și lutul, ei fiind liberi să-şi aleagă subiectul dorit, sub tutela unui proiect intitulat „NIT” care s-a concentrat în jurul ideii de revitalizare a tehnologiilor tradiționale de prelucrare a fierului și de integrare a lor în cadrul artei contemporane.

Evenimentul s-a desfășurat sub patronajul Institutului Cultural Român, al Consiliul Județean Bistrița-Năsăud și al Complexului Muzeal Bistrița-Năsăud în perioada 1-15 august pe Domeniul Artelor din Dosul Gârciului.