Vă prezint astăzi al doilea episod al periplului nostru în țara lui Miguel de Cervantes. Dar înainte de a începe să citiți, haideți să creăm atmosfera. Vă rog să dați drumul la muzică:

Ascultați-l pe Manolo Escobar, unul din marii cântăreți spanioli cântând ¡Que Viva España! Deși piesa nu-i compusă de un spaniol, e cel mai des auzită: în cafenele, pe terase, în autocar, la radio. Imaginați-vă că sunteți în mașină, coborând spre mare, la Valencia, pe autostrada A3, venind dinspre Madrid. Veți vedea, aproape pe fiecare culme de deal, un „toro” furios, negru – simbol al regiunii, de fapt al corridei, al Spaniei. E vorba de curaj, orgoliu, mândrie națională.

E putința lui Don Quijote de la Mancha de a învinge orice, pe oricine, chiar și „morile de vânt” ale nonvalorilor contemporane. „Los Toros en las Corridas” arată că spaniolii nu se tem de nimic. Cu atât mai puțin de dușmani și de lichele. Am descoperit că au cele mai multe fantome! Nu scoțienii, cum greșit, credeam. Conviețuiesc cu ele, ba le și ceartă și le alungă când au musafiri.

În ultimul episod al periplului meu spaniol, cel referitor la „Viața la țară” și „Turismul rural” am să vă arăt, la o „fincă” ce se închirează turiștilor, o superbă cameră nupțială bântuită de un duh al unei englezoaice din secolul XVIII. Depinde de gazde dacă își va face sau nu apariția... Firește, glumesc.

MADRID – este ceea ce vrei să vezi, sau să vizitezi. O impresionantă capitală europeană, „atacată” chiar și iarna, zilnic, de mii de turiști străini. Este un oraș frumos, cu multă istorie pe metru pătrat, o îngemănare stratiformă de culturi și orientări surprinzătoare, de la arhitectura arabă la goticul timpuriu, la stilul roman, baroc, continuat cu la „belle epoque”, până la secolul nostru, XXI cu omniprezentele linii drepte, din metal și sticlă-oglindă.

Nu sunt amestecate. Nu-i un „pêle-mêle” de prost gust. Istoria e istorie și modernismul, modernism! Pleci din „Plaza del Sol”, dacă te țin picioarele, pe jos. E cel mai bun, mai plăcut mod de a face turism! De aceea sunt îndrăgostit de mișcarea universală a globe-trotter-ilor, al ideii de a auzi, vedea, filma, fotografia, per-pedes! Numai așa faci cu adevărat cunoștință cu lumea.

Nu am intenția să vă vorbesc despre imobile, palate, muzee, sedii de stat etc. V-aș plictisi. Găsiți foarte multe, direct pe google.ro și nu câștigați nimic în plus dacă vi le-aș mai prezenta și eu încă o dată. Vă voi reține atenția cu câteva din curiozitățile madrilene pe care vă îndemn să le vedeți neapărat. Apoi vă voi da și câteva sfaturi practice la care puteți apela, odată ajunși acolo.

Cu ce să încep curiozitățile? Da. Cu poliția. Poliția călare. E o optică complet diferită de cea de la noi. Nu este o sperietoare! Din contră, o modalitate de a umaniza această structură a forțelor de ordine. Cal și călăreț sunt un tot unitar, în misiune! Nu de luptă, ci de ajutor! I-am văzut acționând într-un ambuteiaj. Ajung foarte ușor la cauza acestuia și-l rezolvă cu răbdare și mult tact în cel mai scurt timp. În rest... fac poze! Le-am făcut și eu, le puteți admira în colecția de mai jos. Să vedeți ce mândri stau să fie fotografiați și cum polițiștii dau explicații despre orice destinație, în engleză, franceză sau spaniolă. Ți-e mai mare dragul.

Sunt și cazuri limită. La „Prado” – palatul, muzeul arhicunoscut al artelor a fost o amenințare cu bombă. Guardia civil tocmai își încheia verificările. Cu calm, mult profesionalism și cu scuzele de rigoare că „ne-au stricat programul”!

Altă curiozitate: Bila de 25 de kg de aur - așa se spune! - din vârful turnului Băncii Naționale a Spaniei. Puteți s-o vedeți răsfoind albumul nostru de poze. „Jesús nació en Belén”/Isus s-a născut în Betleem – Scena nașterii lui Isus. În spaniolă, se spune pe scurt, „Belen”, în franceză „La Crèche” / Mi s-a părut că „Belenul” de la Catedrala Almudena este cel mai frumos.

Această catedrală m-a impresionat prin arhitectura interioară, sobrietate, spațiu și... anonimat! Poți să te rogi, să te plimbi, să pozezi, să aprinzi o lumânare, în deplină libertate. Statuia Măicuței Sfinte, făcătoare de minuni, NU se sărută! Pui două degete la baza ei și le apropii apoi de frunte, cu smerenie, sau îți faci o sfântă cruce. Atât.

Am pus piciorul în semicercul KM 0 al Spaniei, în Plaza del Sol, din fața Președenției Comunității Madrilene. Am intrat în cel mai vechi restaurant din lume, BOTIN. Atestarea făcută de Guinness World Records într-un text explicativ care tronează ca „diplomă” în vitrină, precizează că stabilimentul, trecut și printr-un incendiu, e în funcțiune din 1725!

Am luat prânzul în vestitul Museo del Jamon - despre mâncare și băuturi voi mai vorbi, mai jos - am vizitat actualul Palat Regal, unde peste două zile, în 6 ianuarie, au fost omagiați „Regii Magi”, cu ocazia marii sărbători spaniole, ș.a.m.d. Firește, de peste tot, veți găsi, în selecția de la final, fotografii edificatoare.

Sfaturi practice: Biletele de intrare la muzee nu sunt ieftine! Oscilează între, 8 și 24 de Euro. Depinde ce și unde vreți să vizitați. La Prado se merge mai nou pe „Colecții”. Toate lucrările marilor pictori ai secolului XX le puteți vizita, dar costă 24 de Euro. Dacă mergeți cu un grup, deja prețul e mai mic. Dacă sunteți elevi, studenți, pensionari, profesori pensionari (!) beneficiați de reducere substanțială!

La Aranjuez, fiind pensionar – am avut noroc că mi-a acceptat demonstrarea vârstei cu buletinul! – am avut parte de o reducere de 7 Euro! Lecție: toate documentele (carnet de studii, cupon de pensie, adeverință că lucrezi, ai lucrat în învățământ etc.) e bine să fie traduse în limba spaniolă. La 100 de Euro cheltuiți pe muzee și/sau săli de expoziții, puteți recupera astfel până la 50 de Euro. V-aș ruga să mai rețineți că sunt zile (cum am nimerit noi miercuri) când intrarea, de pildă, în Palatul Regal, e liberă între orele 16-18. Este adevărat că ți se permite să faci doar o vizită scurtă a muzeului. E, dacă vreți, o „degustare” a ceea ce sigur până la urmă veți dori să vedeți...

NU mergeți cu mașina personală. Parcarea nu e ieftină și oricum nu veți ajunge în centru! Nu găsiți locuri disponibile de parcare în apropiere. Recomand Metroul. Trenul periferic 12. Merge circular, în jurul Madridului. Cumpărați-vă un card de călătorie, „tarjeta transporte publico” care vă dă dreptul să circulați în marea capitală cu toate mijloacele de transport în comun.

Discutați mai întâi cu un consultant al Metroului. Vorbește bine engleza și/sau franceza și vă va lămuri cu câți Euro trebuie să încărcați cardul. Ca idee, o primă vizită în centru m-a costat ca și transport, dus/întors, aprox. 12 Euro și am făcut în jur de 100 Km!

Pentru o orientare mai simplă, luați o hartă a rețelei de Metrou: „Plano de Bolsillo” și o combinați cu Harta sumară a Madridului – „Edificios y Monumentos, Museos” obținută gratuit de la orice punct Infoturist. Și aici domnișoarele vorbesc bine engleza și franceza. Nu aveți cum să vă pierdeți. Să nu mai spun că spaniolii sunt foarte receptivi când descoperă că sunteți interesați de istoria lor, de capitala lor. Vă dau cu dragă inimă toate informațiile și, dacă au timp, vin cu voi să vă arate unde trebuie să ajungeți.

La VALENCIA cred că mi-am făcut praf picioarele. Am umblat o zi întreagă. Nu mai aveam tălpi, ci bătături-pernițe! Tot mi se părea însă că am văzut prea puțin. Nu știu câți kilometri am bătut cu pasul în acea zi de 29 decembrie 2017, cu 48 de ore înainte de a da mâna cu noul an, 2018, dar am totuși satisfacția că am intrat peste tot, am stat de vorbă cu mulți locuitori ai acestui superb oraș de la malul Mediteranei.

Curiozități: aici oamenii lucrează numai în două viteze, încet-încetișor și/sau pe loc, nu ca la Madrid în 5-6 viteze. Dacă știi un pic de spaniolă poți să pui întrebări legate de o locație sau alta, de direcția de urmat. Toată lumea e doritoare să-ți ajute. Trebuie să ai răbdare să se pună localnicii mai întâi de acord. Fiecare are propria variantă. În fine, sunt ca la noi, la Brașov sau Constanța, multă gălăgie, plini de bună intenție, extrem de simpatici. Latini ca noi, ca italienii. M-am simțit ca acasă!

La Valencia cred că s-a inventat faianța și gresia. Au de altfel un Museo Nacional de Ceramica, exponatele de aici sunt impresionante. În fața Bazilicii Virgen de los Desamparados am văzut cel mai mare Belen, amenajat în tot scuarul de la intrare! Aici apar și cămila și beduinii, adică elementul arab și african. Să nu uit de Artezienele Valenciei. Am numărat 12 și toate în funcțiune! Nu vă mirați. Afară erau +18 grade Celsius! În plină iarnă!

Centrul orașului e un imens inel cu străzi, stradele de altădată... cu peste 30 de palate, muzee, biserici, instituții publice, spații de expoziție, arene de coride, arene sportive, celebrul lor Mercado, o superbă dantelărie în piatră, veche de peste 600 de ani. E istorie, uluitor de multă istorie, sedimentată și conservată cu grijă, de fiecare generație. Am privit-o cu respectul cuvenit și mi-am adus aminte de construcțiile haotice de la noi. Dar, nu vreau să ne amărâm intrând în asemenea comparații.

La Valencia, noul în arhitectură, e foarte îndrăzneț. La o distanță apreciabilă de Centru înspre Marea Mediterană și port au construit Ciudad de las Artes y las Ciencias, un oraș de secol XXI al Artelor și Științei. Te lasă cu gura căscată, prin liniile moderne ale concepției arhitectonice și maniera elegantă de îmbinare a plantelor ornamentale cu apa din bazinele imense care delimitează complexele structuri cu destinație științifică, culturală și, evident, educativă. E o lecție de viață, de formare pentru viitor a copiilor. Nu o ratați, dacă veți avea ocazia. Ar fi păcat...

Seara am încheiat-o pe dig, apoi chiar pe plajă. Se făcuse noapte. Clipocitul molcom al mării, magnet curat, m-a făcut să-mi bag mână în valul ce, curajos, urca până sus pe nisip. Surpriză! Apa era călduță. Cine ar fi spus că noi suntem în plină iarnă?! Mai încolo, cineva construise o uriașă cetate din nisip. Hoteluri, palmieri, toate puternic iluminate, de ai fi zis că stă să înceapă un nou sezon estival... Și mai erau două zile până la Anul Nou!

Aceleași sfaturi practice rămân valabile și la Valencia, cu precizarea că autobuzul nu pleacă dacă șoferul te vede că vii și vrei să te urci neapărat. Nu pornește până nu-i spui clar ce vrei. Fără nervi, cu multă răbdare. La sosirea în stații, gospodinele mai discută măcar încă un minut ce nu și-au spus pe drum. Toată lumea așteaptă. E nepoliticos să le întrerupi și de fapt, nimeni nu se grăbește. După filozofia arabă, nu-i așa? De ce ne-am grăbi, dacă toți, acolo mergem?

Prin ARANJUEZ am trecut foarte scurt, în dimineața de 2 ianuarie. Îmi place foarte mult Taho, cel mai lung râu al lor. Leneș și sinuos. Are un farmec al lui. Deși nu-l văzusem de 7 ani, m-a salutat și mi-a spus molcom că nu avea rost să mă grăbesc că el tot acolo este și va fi și că mă aștepta să trec și să-l salut: HOLA!

Chiar și iarna, e superb Palatul Regal, peisajul, parcul cu celebrele grădini, de dincolo de pod. O zi cu mult soare. Totuși de iarnă. Lipsea verdele din jur, terasa de la Rana verde (Broasca verde) era închisă. Privind de pe pod, spre Palat, Taho o cotește la dreapta, după ce face o pauză într-un lac limpede, destul de adânc, ce se prelungește până aproape de zidurile castelului. Apa se varsă, domol peste un stăvilar în pantă lină, ca să poată urca și domnii pești și ca tot păsăretul de acolo, dominat de niște gâște albe gigant, să se scalde și să se însorească în voie.

Totul e regal. Peștii, adevărate submarine (ca pescar îți vine să sari după ei!) și gâștele și rațele, calme și maiestoase. Vorba unei englezoaice „totul te face să simți regalitatea!”, de parcă și păsările și peștii ar avea sânge albastru. Ce să vă spun că am avut parte de un adevărat show din partea unei familii de gâște. Au venit până la margine, către noi, spectatorii, și-au curățat labele, penajul – un spectacol de zile mari. Păcat că nu am filmat! La final, ca orice artist serios, au cerut și așteptat plata. Nu am avut nicio bucată de pâine la noi. Ei, nu vă spun ce gălăgie au făcut, acuzându-ne de zgârcenie și neseriozitate că nu le-am răsplătit efortul, spre hazul tuturor.

Câteva cuvinte și sfaturi, despre cazare și masă. Poți găsi o cameră dublă începând de la 35 de Euro, depinde de amplasamentul față de centru, de obiectivele turistice. Poți așadar să stai la un hostel sau la Ritz, ori Palace Hotel, în funcție de pungă! Masa, la fel. Depinde de ce buget dorești să cheltuiești.

Eu am plecat de la premisa modestiei, fiindcă la anii noștri nu ne trebuie lux și nici nu știu ce mâncare sofisticată. Sincer, nici nu ar fi de unde. Poți să iei un „meniul zilei” în medie cu 10 Euro, trei feluri de mâncare (vă voi da și exemple), aperitivul, „platoul de rezistență”, felul principal, un dulce, o bere foarte bună, apă plată și cafea.

Da, se poate, la marile restaurante meniu de 35 -85 de Euro. Nu a fost cazul nostru. Noi am luat prânzul la Museo del Jamon la 8,90 Euro. Adică, trei felii de jamon (jambon special preparat și uscat care se servește crud și e o nebunie!, o spun pentru adevărații gurmanzi!) așezate pe cartiere de pepene galben de Asturia. Este atât de bun că îți plouă în gură! Felul principal a fost o chestiune din ceafă de porc, gătită în vin alb, cu cartofi natur, în mult sos. No comment! Iar desertul, un fel de cremă de zahăr ars + o bere din zonă, excelentă.

La acest „Muzeu al Jambonului” se stă la o coadă de peste 30 de minute ca să se elibereze o masă! Se servește în trei saloane, pe două terase și, la parter, în picioare pe lângă un bar central. Vorbesc de peste 300 de persoane care mănâncă deodată, timp de cel puțin 5 ore, non-stop!

Mi s-a spus că așa e zilnic, de zeci de ani. Principiul e simplu: ieftin și foarte bun! Nesofisticat și netrucat! Mereu la fel de bun! Tot la acest capitol intră și faimosul Churro y porras artesanal și Especialidad en chocolate cu cafea foarte bună, ca mic dejun, sau ca desert – de până în 3 Euro și Hamburgesa, un hamburgher uriaș, spaniol din carne de mânzat, ciuleton de Asturia, între 5-9 Euro – o mică nebunie, dacă îl stropești cu un pahar de rosé din zonă, sau o excelentă bere „1906”! (vezi foto).

Cert e că în Spania se poate mânca bine și ieftin. Repet, nu exclud luxul, dar nici nu-l agreez. Sunt partizanul turismului popular, foarte aproape de oamenii locului și de monumente, opere de artă, cu căldură cu dragoste chiar... A nu se uita! Noi, oamenii, suntem făcuți din iubire pentru iubire și nu război, ură și dușmănie. Acesta e mesajul transmis și din Spania și de spanioli, alături de care au decis să-și făurească un cămin și foarte mulți români și chiar bistrițeni de-ai noștri.

Eu zic că lumea e mai mică decât pare și călătoria te îndeamnă la călătorie. E păcat să nu o faci. Încearcă, încercați...! În ultimul episod, de săptămâna viitoare am să vă plimb la țară și am să vă prezint o fincă bântuită de fantome. Firește că textul reportajului meu literar și turistic e mai lung. Nu-l pot tot prezenta în ziar, din lipsă de spațiu. La fel și pozele. Sunt mult mai numeroase. Vă rog, pe cei interesați, să deschideți site-ul: www.mirceaibatranu.ro. Le veți putea consulta acolo în voie.

Viața este o călătorie. Faceți-o cât încă sunteți în putere pentru că descoperind noi locuri vă redescoperiți pe dumneavoastră și veți deveni mai buni, mai modești și mai înțelepți. Vamos! 

Mircea Seleușan-Bătrânu