Peştera se află la o oră de mers din Năsăud, prin Rebrişoara, spre Gersa III – pe un drum de ţară, pe care îl străbaţi hurducat într-o maşină de teren, însoţit de un şofer optimist cu nume de sfânt, flancat aproape mereu de un pârâu, pe dreapta, pe sub care vei ajunge să te plimbi şi tu în doar câteva ore, în peştera străjuită de o cruce – semnul care amplifică (dacă mai era cazul) spaima...

„Un tânăr de vreo 19 ani a intrat aici în 1991, însoţit de un prieten care a povestit apoi sătenilor că în peşteră prietenul a înjurat îngrozitor şi l-a cam hulit pe Dumnezeu, «Mă! Nu mai înjura aşa că mi se face frică!», «Ce frică, mă!? Dumnezeu nici nu există aici» – ar fi replicat prietenul plin de curaj, iar la ieşire, aproape de grilajul de fier s-a răstit din nou – Ai văzut, bă, că nu păţeşti nimic?! Şi exact în momentul acela, nişte braconieri aflaţi deasupra lui, pe coama dealului, au scăpat din mâini un buştean de brad care l-a izbit pe tânăr în moalele capului, împrăştiindu-i creierii în iarbă... Acuma, fiecare interpretează faptele cum doreşte. Dar asta a povestit prietenul băiatului care a supravieţuit...”, îţi explică Crin Theodorescu, custodele care se ocupă de Peştera Tăuşoare de aproape 16 ani.

Totul începe şi se termină cu o rugăciune

Crin Theodorescu vizitează peştera săptămânal. Şi înainte de a intra, de fiecare dată, aşa cum se întâmplă mereu când iese la suprafaţă, după câte o tură de 8, 10, 16, 24 sau 48 de ore petrecute în măruntaiele pământului – înalţă o rugăciune de mulţumire către Dumnezeu.

Pentru că nu avem ce căuta aici, oamenii nu au fost făcuţi să locuiască în peşteri, dar pe noi, ca specie, ne defineşte curiozitatea, suntem avizi şi vrem să ştim ce se află înăuntru, numai că orice incursiune prin subpământuri stă sub ameninţarea sau aripa morţii. De aceea, în adâncuri, cel mai bun prieten al unui speolog nu poate fi decât Dumnezeu...

Iar cheile îţi deschid pofticioase masivul grilaj care interzice accesul în peşteră – poreclit de speologi Porţile de fier I – pentru că după o coborâre ameţitoare şi abruptă, pe o scară de câteva tone şi lungă de aproape 60 de paşi înfricoşaţi şi număraţi şi pipăiţi de tălpile parcă prea subţiri – şi după ce străbaţi Galeria Paralelă şi puntea mare de metal aşezată deasupra unui hău – urmează Porţile de Fier II, un alt grilaj care se lasă deschis de cheia...

„Şi scara şi cele două punţi de metal au fost sudate aici, pe loc, graţie fondurilor obţinute prin proiectul Sistem de management eficient al ariei protejate de interes natural Peştera Tăuşoare”, afirmă Crin Theodorescu şi începe să povestească molcom despre minunile care se ascund în cea mai adâncă peşteră din România – peştera care se lungeşte alene pe vreo 20 de kilometri şi „creşte” în jos vreo 400 de metri...

Un nume misterios care le învăluie pe toate

Cam toate galeriile cunoscute din peşteră au un nume al lor care le învăluie misterios: Galeria Paralelă, Galeria 700 (de la cei 700 de paşi mărunţi pe care îi faci ghemuit ca un pitic), Galeria Kilometru, Galeria Cosmuţa, Galeria Damaris – descoperită de custodele Crin Theodorescu şi fiul său, Mihai, şi botezată astfel în amintirea unei fete de 17 ani care a murit într-un accident stupid, la Năsăud, spulberată pe o trecere de pietoni. „Damaris a fost colegă de clasă cu Mihai... A fost o tristeţe copleşitoare atunci...”, povesteşte Crin Theodorescu.

Iar ceea ce se dezvăluie, tiptil – pas cu pas privirii – ceea ce se întrezăreşte la lumina lanternelor prinse în casca de protecţie – ceea ce ghiceşti doar, fără să vezi, sau ceea ce îţi închipui că ascunde întunericul gros ca o plapumă care te absoarbe în faţă, ceea ce se închide tainic în urma ta, ceea ce începe şi ai impresia că te sufocă la doar câteva palme distanţă – atunci când le întinzi să pipăi cu mâinile şi să înţelegi din nou că ele sunt absurde – ceea ce se prelinge pe lângă tine sau te îmbrăţişează umed şi calcaros – ceea ce se face depărtare doar ca să încapă în ochi sau, dimpotrivă, ceea ce devine tăcere, duh, ascet de piatră sau stalactită împietrită în pace în tine – bolovanii uriaşi în care unii visau instantaneu figuri, dar care ţie îţi şoptesc că ţi s-ar prăbuşi în orice clipă în creştet, că s-au prăbuşit deja acum milioane de ani care par să fi fost acum o clipă – totul – totul converge spre o singură, răscolitoare bănuială: …ai intrat în casa lui Dumnezeu…

Linişte! Vorbesc Tăuşoarele...

Peştera îţi vorbeşte, peştera poate să strige la tine uneori şi încheagă între oameni legături fantastice şi prietenii desăvârşite, diferite faţă de prieteniile care se desfăşoară la suprafaţă, probabil că dacă ai fi singur în peşteră – ţi-ai pierde minţile... „Ascultaţi”, murmură custodele peşterii, „ascultaţi, acum ne aflăm exact sub pârâul pe lângă care am trecut cu maşina pe drum...”

Iar asemenea cuvinte par imposibil de cuprins, ca şi celelalte care ajung ca un ecou la tine despre părinţii care nu mor niciodată, pentru că „suntem mormântul viu în care ne îngropăm părinţii...”

Şi ca în transă ajungi la mirabilitul extrem de rar în spaţiul subteran, la Sala de mese şi Bilele Tăuşoarelor – la florile de gips şi stalactitele excentrice care îţi fac semne contorsionate din tavan şi deja bănuieşti cum peste câteva ore, afară şi departe de peşteră ai să opreşti brusc pe marginea drumului şi-ai să plângi... Să tot plângi...