Pe un vârf de deal din satul Șendroaia, comuna Târlișua, la capătul județului, sub Munții Țibleșului, șase copii și o mamă speriată și dezorientată așteaptă cu frică și durere să ajungă acasă trupul lui Liviu, tatăl copiilor.

Avea doar 41 de ani și s-a stins subit în prima zi de muncă în străinătate. Se întâmpla în 4 ianuarie 2017.

La ora 8:00, Liviu a intrat la muncă pe plantația de măslini și două ore mai târziu a murit subit. A făcut infarct. Nu se știa bolnav și nici cei de acasă nu știau să se fi plâns vreodată că-l doare ceva. Toată viața a muncit. Mult. Și din greu. Nu avea școală, trăia cu soția lui - Zorica pe un vârf de deal din Șendroaia. Împărțeau de 19 ani sărăcia și singura lor grijă era să le fie cât de bine se putea copiilor.

„Sunt sărmani…Vai de sufletul lor…Toți copiii vin la școală, mai puțin cel mic, care nu e de școală…” - îmi sunau în cap cuvintele directorului de la Liceul Tehnologic din Târlișua, Simion Mihai Forai, pe care îl rugasem să ne dea mai multe informații despre familie. Un dascăl cum toți ar trebui să fie. El a fost cel care a sărit printre primii în ajutorul familiei după ce a aflat ce necaz se abătuse asupra lor. Le știa povestea și știa că acum, fără sprijin, sărăcia îi va sufoca. Și sărmani, și bătuți de soartă. Dacă rămân și fără mâna de ajutor întinsă de comunitate va fi vai și amar de bieții copii, nevinovați.   

Ne-a așteptat ieri la școală și l-a reținut și pe Cătălin, fiul cel mare al familiei Sitar. Viceprimarul din Târlișua, Florin Pop, s-a oferit să ne ducă până în Șendroaia, de unde vin la școală zilnic cei cinci copii. Ni s-a alăturat și profesorul Negreanu, de franceză, care îi are elevi în clasa a V-a pe doi dintre frații Sitar.

Imediat ce am luat-o spre Șendroia, drumul devenea tot mai alb. Și, pe nesimțite, ne-am trezit într-un peisaj de iarnă superb. Drumul alb, dealurile albe, casele ninse. O zonă splendidă, unde civilizația mai are încă redute de cucerit. După o jumătate de oră de mers cu mașina, drumul parcă s-a terminat dintr-o dată. Aici? - întreb. Aici, acolo sus stăm - îmi răspunde cumva jenat Cătălin. Un acoperiș se ițea de după un deal. Mai sus era doar cerul. Ceva nu înțeleg. Acolo?! Mai întreb o dată. Da, acolo, îmi răspunde Cătălin. Dar nu e aceea casa, e acoperișul grajdului...

Începem să urcăm dealul abrupt pe un drum îngust, pe unde numai sania trasă de cai poate urca. Mă opresc, mă uit în jur și exclam entuziasmată:

- Aici e Raiul!

„- Doamnă, aici nu Raiul, e Iadul pe pământ!…”

Îmi răspunde cumva răstit Cătălin. Mă uit la el. Nu glumește. E serios. Îmi explică că nu e așa frumos să stai acolo. E Iadul. Nu înțeleg, dar îmi dau seama că n-o fi simplu să stai aici. Dar sălbăticia aia frumoasă…

Urcăm panta abruptă în tăcere și, la un moment dat, poate ca să mă împace cumva, îmi arată dealurile unde frații lui se dau cu sacul. Și un deal mai îndepărtat pe unde s-a dat el cu schiurile. Și e primul moment în care îl văd zâmbind. Dacă l-ai vedea în oraș, pare un tânăr ca oricare altul de 18 ani. E frumușel, curat, îngrijit, poate prea serios, cu o mină gravă permanent pe față. Începe să se vadă gospodăria, iar Cătălin urcă mai repede să ne ferească de unul dintre câini, care e mai obraznic și mușcă. 

Un nuc imens și impunător în tabloul acela de iarnă îți taie respirația, peisajul se înfăţişează limpede sub cerul albastru. În continuare l-aș contrazice pe Cătălin că acolo este raiul, dar nu mai am curaj. Am înaintat, iar de după nuc s-a ivit un acoperiș de casă. Am ajuns sub nuc, unde deja se vedea casa. O casă mică-mică, din bârne de lemn, crăpate și uscate de vreme.

Pe sfori se uscau la soare câteva rufe curate ca lacrima. Alături, câteva oi și capre, iar printre ele, trei câini. Cătălin i-a dat de veste mamei că am ajuns și Zorica (40 ani) ne aștepta în fața casei. Din ușă ne zâmbeau trei copii frumoși și veseli. Andra (12 ani), Bogdan (14 ani) și Mario ( 3 ani). Paul (7 ani) se juca de-a ascunsa cu noi, îi era frică să se arate. Georgiana (16 ani) trebuia să ajungă de la școală dintr-o clipă într-alta. 

„Liviu a plecat să strângem bani să facem o casă mai bună, în vale… Eu nu cred că e mort până nu văd…”

Deși are doar 40 de ani, Zorica este îmbătrânită înainte de vreme. Viața grea și-a lăsat amprenta pe chipul ei, care pare chinuit chiar și atunci când încearcă să zâmbească. E o femeie simplă de la țară, cu puțină carte, dar cu o dragoste imensă față de copii.

Orice face se raportează la copii. Și orice lucru bun făcut în favoarea lor e prezentat ca o mare victorie. Nu se plânge, dar nici nu se laudă că o duce bine. Viața e așa cum e acolo, în vârful dealului. Totul se învârte în jurul mâncării care trebuie pusă pe masă pentru copii, în jurul animalelor care le dau lapte și, acum, în jurul grozăviei care s-a abătut asupra lor. Liviu, soțul ei și tatăl copiilor, e mort.

„Doamnă, mie nu-mi vine să cred. Acu vreo două zile mi s-a părut că-l aud, că vine acasă… Nu cred până nu-l văd. Nici Cătălin nu crede…” Nu știu cum o să se descurce și ce le rezervă viitorul. Nimic bun, sunt convinși. Le era greu și rău și până acum, dar de acum încolo, fără banii făcuți de Liviu, va fi și mai greu. Nici nu-și închipuiau că le poate fi mai greu de atât. Cumva, nici acum nu cred. Mai rău? Se poate și mai mult de cât au îndurat?

Sărăcie lucie

Căsuța din lemn are o singură cameră în care intri din ceea ce ei numesc bucătărie. Și mai are o cămară mică. Mică și goală. Că nu pot ține nimic în ea. Ce conserve mai au în borcane le țin sub pat, în casă, că în cămară îngheață. Nu au frigider și nu-și pot permite să se gândească la unul deși le-ar fi de mare ajutor. Ar putea păstra și ei mâncarea. 

De curând au primit un televizor. N-au mai avut. Copiii au doar câteva jucării de pluș. Nicio carte. Doar cărțile de școală. Copiii învață toți, înghesuiți, pe o măsuță pe care o pun lângă pat când se apucă de teme. Se înghesuie și fac și ei ce pot.

Nu strălucesc la școală, dar nici nu vor să se lase de ea. Cumva știu că e singura lor șansă de a scăpa de sărăcie. Și mama știe și ea asta și se luptă să-i ducă la școală. Cei mari pleacă cu microbuzul de la 7:20 și Paul, care e în clasa pregătitoare, începe orele de la 9:00 și pleacă cu autobuzul de 8:20. Iar mama îl lasă cu frică pe Mario în casă și fuge repede cu el în vale, unde vine microbuzul, pentru că lui Paul îi e frică de câinele unui vecin.   

Deși stă în vârf de munte și nu e simplu de întreținut curățenia, Zorica ține casa lună și bec. Podeaua lucește deși prin găurile din ea se vede pâmântul de dedesubt. Hainele puține și lenjeriile de pat sunt împăturite frumos și păstrate cu grijă. Nu au prea multe și țin enorm la ele.

În camera unde doarme Zorica și cei cinci copii (Cătălin doarme singur în bucătărie) sunt trei paturi. Dorm doar în două, al treilea nu-l folosesc. Peretele din dreptul lui îngheață iarna și pur și simplu se depune gheața în interior. Când era și tata acasă, părinții dormeau și în patul ăla, iar mama punea la perete pături și cuverturi care să țină departe frigul. Și pe Mario îl țineau în brațe să-i fie cald. Așa fac și acum copiii în câte-o noapte mai rece și de multe ori se trezesc cu năsucurile înghețate.

Mama bagă toată noptea lemne pe foc, dar e greu de încălzit camera aceea izolată numai în interior cu polistiren peste care au dat cu lavabilă. Pe perete strălucește ledul unui aparat și Zorica ne explică mândră că e aparatul de îndepărtat șoarecii și șobolanii care mai vin de la grajdul animalelor unde țin și cerealele. „L-a luat Liviu!” - ne spune bucuroasă.

N-au primit niciodată ajutor social. Tata era prea mândru să accepte sărăcia

Liviu era cioban și din banii pe care-i făcea vara, la oi, treceau iarna. Era un om aspru, dar mândru. Nu a vrut niciodată să ceară ajutorul social de la Primăria Târlișua. Nici când a putut. Apoi a avut un hectar de pământ la APIA și nu s-a mai încadrat. La sfârșitul anului trecut s-a sfătuit cu Zorica și a decis că e mai bine să meargă la lucru în străinătate.

Se gândea că va încasa bani mai mulți, lucra mai multe luni din an și putea trimite acasă. Plănuiseră să facă în vale o casă mai bună, unde să-și poată crește mai bine copiii. N-a fost să fie. Sunt mai săraci acum decât erau.

Băieții cei mici, Mario, Paul și Bogdan au în picioare ghetuțe noi, cumpărate de tata înainte de Crăciun, din piața din Beclean. Bogdan se plânge că-i e frig în ele, dar se bucură că le are. Chiar dacă erau săraci și banii le-au lipsit dintotdeauna, tata nu i-a lăsat niciodată pe cei mici fără cadouri de sărbători. Cobora în sat și le aducea o pungă de bomboane sau câte o portocală și tot îl obliga pe Moș să treacă și pe la ei.

Când am întrebat-o dacă are ce să le dea copiilor de mâncare, Zorica a spus că se descurcă. Are cartofi și a făcut șase saci de boabe de fasole din grădina muncită peste vară. Și pâine le face copiilor în cuptor. E mai bună. Și nu întotdeauna au bani să cumpere din sat sau poate nu au cum să ajungă în sat. 

Singurul venit stabil al familiei e alocația copiilor. Cu puțin peste 500 lei. La care se adaugă bursa de elev la o școală profesională a lui Cătălin, de 150 lei. Banii nu ajung niciodată de la o lună la alta. Zorica ne-a povestit că se mai împrumută, mai ia pe nuci un sac de făină și uite așa își duc traiul de pe o zi pe alta. Nu de puține ori copiii pleacă nemâncați spre școală. În zilele bune primesc pâine cu margarină. Acum nu mai aveau. Și nici lapte și corn nu se mai dă la școală. Dar mama le mai dă bani de sandwich. Se descurcă cumva…  

Ieri se anunța o masă pe cinste. Cartofi piure cu caltaboși. Mama a primit un porc pe datorie de la o vecină, căreia i se îmbolnăvise și a trebui să-l taie. Le-a dat lor porcul și vor plăti cei 950 lei pe el când vor avea banii. Meniul zilei nu e foarte diversificat. Au de ales între cartofi și fasole. Și nu multe feluri. Unul și bun. Cu greu și rușinată, mama a recunoscut că au fost zile în care nu a avut ce să le dea copiilor de mâncare. Dar le-a făcut un pireu de cartofi și a mai trecut o zi.  

„Eu trebuie să scap de sărăcie și apoi să-i ajut și pe ei! Cum mă ridic eu, să-i ridic și pe ei…”

Lui Cătălin, fiul cel mare, tata i-a luat anul trecut oi. A venit acasă după munca de-o vară cu câteva oi și 4.000 lei. Cătălin este pasionat de animale, iar oile acelea sunt mândria şi averea lui. Ca şi caprele. Și mai are o iapă dăruită de o rudă, cu care se ajută în gospodărie.

A avut un armăsar nărăvaș, iar tatăl a decis să-l dea, mai ales că s-a aruncat să-l prindă de față și i-a rupt ochelarii. Cătălin a început în toamnă școala cu ochelarii sprijinindu-se doar într-un braț. Nu sunt bani de alții noi și se descurcă și acum cu ei așa, agăţaţi numai pe o ureche. Doamne ferește să rămână fără ei! Nu vede nimic dacă nu are ochelarii! Are dioptrii mari, -7 și -8,5.

De altfel, acesta este și motivul pentru care el e singurul elev de la Liceul Tehnologic care nu poate merge în practică. Nu vede. Ar vrea să-și facă o operație ca să poată lucra și el sudor, ca și colegii lui. Știe că e o meserie căutată și plătită. Degeaba, dacă nu vede. Ar vrea să nu mai aibă probleme cu vederea, să-și ia și permisul auto și apoi, din banii munciți, o mașină, ca să-și poată ajuta familia. „Eu trebuie să scap de sărăcie și apoi să-i ajut și pe ei! Cum mă ridic eu să-i ridic și pe ei…” - sună noul plan al lui Cătălin.

Dacă acum două săptămâni nu visa altceva decât să crească animalele, acum, după moartea tatălui, și-a asumat rolul de bărbat în casă. Și vrea ca în aprilie să meargă la lucru în construcții, în străinătate. Însă mama nu vrea să-l lase, îi e frică pentru el. Ar munci să strângă bani pentru operația la ochi și școala de șoferi. Și să o ajute pe mama să-i crească pe cei mici. Are multe planuri. Ca un om mare. Și e tare îngândurat. Nu știe ce va fi, dar e hotărât să muncească cât trebuie pentru ai lui.

„Mie numai de lucru nu-mi e frică. Lucrez orice… Dacă m-aș putea opera la ochi, nu m-ar opri nimic. Am fost operat anul trecut de apendicită… trebuia să o las mai ușor un an, dar nu am putut… E de lucru aici tot timpul, nu poți sta…” - îmi spune Cătălin.

Copiii săraci nu visează la nimic. Pur și simplu nu-și permit acest lux

Dacă te frapează ceva în familia Sitar este lipsa viselor, a speranței. Nu-și permit să viseze la prea multe, dar nici nu se plâng. Puținul pe care îl au îi face mulțumiți și recunoscători. Cătălin ne-a explicat că nu-și permite să viseze. Nimic din ceea ce a visat că va avea nu s-a întâmplat. Ba mai mult, crede că-i poartă ghinion.

Planurile de viitor sunt altceva. E strategia lui. Atât. 

Georgiana, fiica cea mare de 16 ani, este deja o domnișoară și este mulțumită că poate merge la școală și recunoscătoare că o rudă i-a dat haine și cizmulițe cu care să se poată prezenta cochetă și curățică lângă colegele ei. Crede că e talentată să facă masaj și tare i-ar plăcea să învețe meseria asta și să câștige bani din ea. Tata o aprecia pentru masaje și chiar profesorii de la școală o încurajează. Dar unde și cum să învețe ea meseria asta? Prea mare visul… Deocamdată se ocupă de Mario, mezinul, sufletul ei - cum îl prezintă.

Andra, cealaltă fată din familie, este toată o veselie. Radiază de voioșie și bună dispoziție. Este tonică și grijulie cu frații săi. Îi place să facă compuneri, dar ar visa să se facă doctoriță - ne-a spus la un moment dat. Apoi a insistat foarte mult chiar înainte să plecăm, că nu vrea nimic. Este mulțumită cu tot ce are acolo sus, pe dealul unde trăiesc.

Bogdan are 14 ani și este evident că are ceva probleme care ar trebui evaluate de un psiholog. A rămas de două ori repetent și acum e în clasă cu Andra, într-a V-a. Nu vorbește mai nimic la școală, nu cooperează nici cu profesorii, nici cu copiii. Abia răspunde la întrebări banale. Deși i-ar fi fost mai ușor la școală, inclusiv cu evaluarea, tatăl a refuzat să ceară un certificat CES (Cerințe Educative Speciale). În lipsa lui, profesorii îl notează ca pe un copil fără probleme deși e evident pentru toată lumea că le are.

Frații îl protejează și răspund în locul lui, dar nu e suficient. Ca și cum toate acestea nu ar fi de ajuns, este a doua oară în ultimul an când părul îi cade pe o porțiune mare din cap. Mama nu știe de la ce i se trage, dar cum data trecută s-a refăcut zona afectată, crede că va trece de la sine.

Paul are șapte ani și este elev în clasa 0. Nu vrea nimic de la nimeni și este foarte agitat de când a aflat că tatăl său a murit. El pare cel mai afectat. S-a apropiat cu greu de noi și după zeci de minute în care s-a ascuns, ne-a acceptat prezența, fascinat fiind de aparatul de fotografiat. Și a fost vesel și fericit pentru câteva clipe, când le-a făcut fraților și mamei fotografii.

Mario, cel mai mic dintre frați, are doar trei ani și este jucăria celor mari. Toată lumea îl iubește și îl răsfață. Nu are jucării, s-ar putea să nici nu știe cum se folosesc. Dar e fericit. Lângă mama, lângă frații lui, iar de necazul cu tata nu-și dă seama. Va afla când va mai crește. 

Liviu va fi îngropat sâmbătă, în grădina casei

Comunitățile de români din Spania și Franța, sătenii, profesorii și colegii de școală ai copiilor s-au mobilizat exemplar și au strâns în două săptămâni cei 6.000 de euro pentru repatrierea trupului neînsuflețit, iar astăzi sicriul a ajuns pe aeroportul Otopeni din București, urmând ca în această noapte să ajungă la Șendroaia.

De toate formalitățile s-a ocupat Saveta, verișoara lui Liviu, care-i era ca o soră. Muncește în Italia și și-a pus la bătaie toți bănuții să nu-i lase trupul să fie incinerat în Spania, cum era cât pe ce să se întâmple. 

Deși mama și-ar fi dorit ca până la înmormântare Liviu să fie adus în casă, acest lucru nu este posibil. Camera e prea mică pentru a încăpea sicriul acolo și apoi ce să facă cu copiii? Așa că au decis că tatăl copiilor va fi privegheat la Saveta, cea care i-a fost ca o soră și sâmbătă, în ziua înmormântării, va ajunge acasă, urmând să fie îngropat în grădină. Nu au bani să dea o masă de pomană cum se obișnuiește, vor da doar niște cornuri sau felii de cozonac. Să nu fie cu supărare, dar chiar nu au de unde. Prea săraci și din 4 ianuarie și fără sprijinul de bază în casă.

Administrația din Târlișua și profesorii de la școală nu vor să-i lase așa, singuri pe lume și necăjiți în vârful dealului din Șendroaia. Dincolo de faptul că și-au promis că vor face cât de mult le stă în putere să nu renunțe la școală copiii, au pus la cale un plan.

Dacă Bunul Dumnezeu îi va ajuta, ar vrea să le ridice o căsuță în vale, acolo unde voia și tatăl. Vor să adune toți meseriașii și bărbații din comună la un loc și să le facă o căsuță, măcar să nu le mai dea gheața prin pereți iarna. Și se gândesc întâi de toate că trebuie cumpărat rapid un frigider.

Și o mașină de spălat să nu-i mai înghețe mamei mâinile când clătește hainele.

Și o butelie. Că au două ochiuri unde ar încălzi mâncarea, dar nu au încă o butelie cu gaz.

Fotoreporter - Vlad GAVRILĂ 

Cei care vor să ajute pe mai departe familia Sitar pot dona orice sumă de bani în conturile deschise la Banca Transilvania pe numele mamei - Sitar Zorica: