Cele mai vechi urme de locuire a zonei datează încă din perioada eneolică, după care au fost ocupate de o bogată așezare în epoca bronzului. Ulterior, dacii s-au așezat în perimetrul folosit în epoca bronzului, unde au pus în valoare resursele minerale și naturale pe care le prelucrau în ateliere de pietrărie, cuptoare de ars ceramică și de prelucrare a metalelor, până la venirea romanilor.

În jurul Cetății Ciceu s-au adunat timp de secole mai multe legende. Unii spun că domnitorul moldovean Petru Rareș și-ar fi cumpărat a doua domnie cu aur și că o parte din acesta ar fi rămas la Ciceu. Alții susţin că, de fapt, ar fi vorba despre o comoară a soției lui Rareș - ascunsă într-una dintre peșterile din zonă. Până și domnul Moldovei, Ștefan cel Mare ar fi ajuns să domnească peste fortăreața din Bistrița-Năsăud.

Drumul spre Cetatea Ciceu se rupe din DN17, la drepta, în Ciceu Mihăiești și continuă pe asfalt vreo cinci kilometri, apoi intră în pădurea ai cărei arbori seculari stau de veghe la baza stâncii pe care a fost ridicată fosta fortăreață. De la baza dealului, despre care am aflat de pe site-ul primăriei Ciceu Mihăiești că se numește Ciceul Spânzului, drumul spre cetate e accesibil din poienița mănăstirii „Petru Rareș Vodă” și e format de fapt, din poteci abrupte care șerpuiesc printre bolovanii masivi.

Cel care a adunat istoriografia Cetății Ciceului în eseul „Câteva aspecte cu privire la cetatea medievală de la Ciceu (Bistrița-Năsăud)” este Vasile Mîzgan, în numărul XII-XIII din 1999 al Revistei Bistriței. Lucrarea cuprinde istoricul cetății, de la atestare până la demolare, precum și detalii despre structura fizică a fortificației.

Cetatea Ciceului a apărut odată cu alte peste 200 de fortificații din piatră, între anii 1260 și 1320, iar numele așezării a apărut pentru prima dată în anul 1283, când Ladislau al IV-lea, regele Ungariei, a împărțit moșiile din Ungaria și Transilvania familiei Ratold. Conform istoricilor, originile numelui de Ciceu provin din limba maghiară de la cuvântul „csucs”, care tradus înseamnă colină sau vârf.

De-a lungul veacurilor, Cetatea Ciceu a trecut din stăpânirea familiei Ratold în cea a familiei Bánffy, care a administrat-o până la 1468. În acea vreme, regele Matia a pedepsit familia Bánffy pentru nesăbuința fiilor lui Ștefan și Desideriu Bánffy, care au participat în 1467 la răscoala împotriva tânărului rege. După acest episod, autoritățile ungare au trecut fortificația în stăpânirea lui Mihail Szerdahelyi, care le-a administrat până în 1483.

Urmează apoi un episod controversat în istoria Cetății Ciceului - momentul trecerii în posesia domnilor moldoveni. Controversa constă în stabilirea exactă a anului în care Ștefan cel Mare a luat în posesie domeniul transilvănean. Singurul lucru cert despre acest episod este faptul că a survenit odată cu detensionarea relațiilor între Ungaria și Moldova, când ambele părți și-au dat seama de pericolul pe care îl reprezenta Imperiul Otoman, iar regele Matia i-a oferit azil politic lui Ștefan cel Mare în Transilvania. Deși istoricii nu au putut stabili cu exactitate anul în care a fost făcută donația către domnul Moldovei, se cunoaște faptul că primul pârcălab moldovean apare menționat în cronici în anul 1495, sub numele de Ioan Grumezea.

Ultimii ani de existență ai fortificației bistrițene îl au ca figură centrală pe domnitorul moldovean Petru Rareș, care, în 1538 s-a refugiat în Transilvania ca urmare a invaziei otomane, dublată de trădarea boierilor. Domnul Moldovei ar fi petrecut la Ciceu 18 luni, timp în care s-a ocupat de restaurarea capelei cetății. La cererea sa, bistrițenii au trimis meșteri zugravi, care au înfrumusețat lăcașul de cult al cetății, ajutați de pictorul Ieronim.

După ce a revenit pe tronul Moldovei, Petru Rareș insistă să redobândească posesiunile transilvănene, ceea ce duce în cele din urmă la distrugerea Cetății Ciceului. Zidurile slăbite de două atacuri nereușite ale domnului moldovean, sunt într-un final distruse din ordinul Isabelei, văduva lui Ioan Zapolya, în anul 1544.

Lipsa resurselor pentru reconstrucția fortificației transilvănene au transformat vechiul amplasament într-o carieră pentru extracția pietrelor de moară, singurul loc din fostul Comitat al Solnocului unde se exploata această resursă.

Astăzi, curioșii pot admira ce a mai rămas din fosta cetate: două mostre din vechiul zid, în partea de sud, câteva urme din zidul de apărare și urmele șanțului de apărare și a valului ridicat în fața acestuia.