După ce am lăsat asfaltul care duce până la o răscruce de drumuri, chiar în fața porții cimitirului din Malin, am mai parcurs câteva sute de metri cu mașina, după care am decis să o luăm la pas, încă vreo cinci minute, până la ferma Ermitaj Malin unde, în urmă cu mai bine de un deceniu, belgianul Philip Coupe a decis să poposească.

Cel care ne-a întâmpinat chiar înainte să vedem urmă de om, a fost Sherlok, câinele lățos care avertizează gazdele de orice primejdie, urmat apoi de Ludo, voluntarul care a rămas în România să îngrijească domeniul.

Am ajuns la ferma Ermitaj Malin la fix pentru o lecție de permacultură fiindcă Ludo, ajutat de una dintre prietenele vechi ale locului, pregăteau un mic spațiu din spatele casei de locuit pentru a cultiva legume îndată ce va veni primăvara. Pentru asta, tinerii au săpat câteva șanțuri sub pomii de lângă spațiul destinat găinilor, după care au îmbrăcat dâmburile dintre șanțuri cu frunze uscate peste care au împrăștiat un balot din fânul adunat de pe pajiștea locului, haina groasă a pământului având 20 de centimetri, măsurați.

Odată terminată treaba, n-am rezistat curiozității și l-am rugat pe Ludo să ne arate cum e traiul într-o fermă care se autosusține. Turul nostru a început cu spațiul destinat igienei unde surpriza a fost mașina de spălat care nu necesită curent. Practic, o cuvă ce înlocuiește ingenios roata din spate a unei biciclete. Așa fac belgienii din Malin economie la electricitatea care vine numai de la soare, prin patru panouri solare montate deasupra casei și în baterii care o stochează.

A urmat apoi o vizită pe la mai toate clădirile fermei, cotețul găinilor făcut din lut, aproape de care se adună resturi bio degradabile pentru prepararea compostului, șura ridicată de inițiatorul proiectului, căsuța din copac, cuptorul din lut unde se coace cea mai bună pâine de casă, conform prietenei care a venit să îl ajute pe Ludo la treburi. Iar cum lucrurile trebuiau puse în perspectivă, înainte ca voluntarul să înceapă să pregătească pizza promisă ajutorului său, am luat-o la pas prin pădurea care împrejmuiește ferma prin partea stângă și care ne-a întors în cele din urmă pe pajiștea din spatele casei.

Răcoarea a început să se facă simțită așa că ne-am întors în bucătăria fermei, iar la aburul cănii de ceai l-am rugat pe Ludo să își povestească experiența de la poalele dealurilor transilvănene.

„E o poveste lungă, de la început și până acum. La început, am fost un grup de șase oameni, șapte cu Philip, unii au plecat, alții au venit, iar acum trei ani Philip ne-a rugat să avem grijă de fermă. Ce este important despre acest proiect este faptul că suntem off the grid, adică nu suntem legați de nicio rețea pentru utilități și ne folosim de resursele pe care le avem. Avem pădurea aproape, pentru lemne, colectăm apa de ploaie și încercăm să ajungem la autonomie în ceea ce privește sustenabilitatea fermei, iar pentru asta cultivăm legumele și fructele folosind tehnicile permaculturii. Avem măgarii pe care îi folosim ca atracție turistică pentru a strânge niște bani. Momentan, este dificil din punct de vedere financiar pentru că avem câteva idei, dar nu putem investi. Încercăm să facem lucrurile pas cu pas și la un moment dat să ajungem să fim 100% auto sustenabili în ceea ce privește electricitatea, mâncarea și banii. Nu vrem ca ferma să fie o atracție turistică, ci să o transformăm într-un centru de permacultură. Vrem să îi învățăm pe oameni cum să construiască cu ajutorul resurselor naturale, cum să cultive alimente fără să folosească pesticide, cum recicleze tot gunoiul care se adună, pe care noi nu îl mai  privim ca un gunoi, ci ca o resursă”, a mărturisit tânărul.

Sătenii din Malin au devenit din ce în ce mai curioși, ajungând să tragă cu ochiul în gospodăria belgienilor pentru a fura meserie.

„Oamenii sunt din ce în ce mai interesați de ceea ce facem noi aici. E o bucurie pentru noi că oamenii pun întrebări, ne cer cărți, reușim să creăm o legătură cu  oamenii din sat și ei preiau exemplul nostru. Încercăm să cumpărăm totul din sat, uneori mergem la Beclean la piață. Nu știm câți oameni vor trece pe la noi, așa că nu știm câte cumpărături trebuie să facem, dar vrem să ne gospodărim resursele. Nu e o idee bună să lucrezi mai mult decât trebuie, deci trebuie să fim eficienți și în ceea ce privește energia noastră. În permacultură, noi spunem că trebuie să gândești înainte să te apuci de treabă. Dacă știi dinainte de ce ai nevoie, e foarte ușor să lași cultura să crească natural”, ne-a relatat Ludo.

În cadrul comunității, poate cea mai de valoare resursă este cea umană. Pentru asta tinerii belgieni se consultă o dată pe săptămână în ceea ce privește direcția pe care ar trebui să o ia lucrurile în ferma Ermitaj Malin.

„Traiul într-o comunitate nu este întotdeauna ușor. Trebuie să luăm în considerare ce spune tot grupul, ce gândește fiecare despre traiul în comunitate, cum vrem să ajungem, cum nu vrem să ajungem, de ce avem și de ce nu avem nevoie. De fapt, trebuie să facem un exercițiu cu oamenii, este o altă formă de sustenabilitate, iar pentru asta avem întâlniri regulate, o dată pe săptămână în care discutăm despre lucrurile care trebuie făcute aici la fermă, unde vrem să investim banii, care sunt prioritățile. În cele din urmă, nu numai apa și electricitatea sunt resurse. Oamenii sunt poate cea mai importantă resursă, iar dacă nu reușim să lucrăm împreună pentru același țel, nimic nu se poate realiza, ori dacă toți ne concentrăm pe același obiectiv, împreună suntem mai puternici”, a avut de spus voluntarul despre lucru în echipă.

România le-a oferit belgienilor ceea ce căutau. O bucată de pământ în care lucrurile să funcționeze interdependent.

„Cred că este de fapt un hazard și o șansă. În Belgia nu se poate face asta pentru că nu este disponibilă nicio bucată de pământ pentru așa ceva. Aici în România pământ este din belșug, este o grămadă de loc pentru a încerca să faci așa ceva pentru că statul nu deține tot pământul”, a concretizat gazda noastră.

Pe Sherlok l-am lăsat tolănit pe jos la gura sobei, iar pe Ludo și pe ajutorul lor din această zi pregătind binemeritata pizza la cuptor și am ieșit din curtea fermei în adierea răcoroasă a serii, cu certitudinea că vom repeta vizita în acest colț al județului nostru.