Deja faimosul și tulburătorul cântec cântec de pelerinaj din secolul XVII închinat Fecioarei Maria („Nu lăsa, măicuță, să pierim pe cale / Căci noi suntem fiii lacrimilor tale”) a răsunat din nou pe colina de lângă Piatra Fântânele. Și din nou, spectatorii au cântat alături de maestrul Grigore Leșe care a încheiat cu un recital emoționant Festivalul Usturoiului în Ținutul Contelui Dracula.

Însoțit de o maiestuoasă lună (aproape) plină – maestrul Grigore Leșe i-a purtat pe cei care l-au ascultat cu atenție de la agonie la extaz, de la ritmurile lente, aproape mortuare, înspre cântecele ritmate și vesele, de la tristețe la groază, rușine sau mândrie, de la doine sfâșietoare, la poeme populare ample și tulburătoare precum versurile „Dumnezeu pare că doarme, cu capul pe-o mănăstire și de nimeni n-are știre...”

A fost acompaniat pe scenă de patru interprete de muzică tradițională – între care și bistrițeanca Lenuța Purja, dar a adus cu sine și pe Amir Hodai din Iran, muzicianul cu care Grigore Leșe a și cântat un extraordinar duet început cu sunetele magice ale unui setar și ale unui tambur și încheiat cu inconfundabilele sonorități marca Grigore Leșe.

A evocat figura lui Tudor Jarda, a intrat în dialog cu spectatorii, în stilul său ironic și hâtru, iar în final a și citit din cartea sa „Acum știu cine sunt”, care cuprinde inclusiv o poveste referitoare la prima ediție a Festivalului Usturoiului...

Am fost acolo unde cultura orală mai dăinuie între generații, dar de la o zi la alta se ofilește. Am fost acolo unde bruma nu a căzut ca semn al blestemului pentru cei răi, unde oamenii, înainte de marile praznice, nu mănâncă până nu răsar stelele. Înainte de a mânca beau apă sfințită și îmbucă prescură. A fost o zi în care parcă Dumnezeu a vrut să se arate pe pământ oamenilor, să petreacă împreună cu ei. În trecătoarea Tihuța lumea s-a strâns de pe toate văile pentru a însemna sfârșitul verii, când berzele pleacă purtând pe aripile lor rândunelele, câinii încep să se spurce în pălărie, ursul nu mai intră în apă, umblă să se împerecheze, pământul ia cu el șerpii și ierburile de leac. Rămân horile, danțurile, poveștile vrăjite, șuierăturile și zâcălile păcurărești pentru a se lupta cu puterile diavolicești. Poate de aceea sărbătoarea s-a numit „a usturoiului”.

La asfințit, în trecătoarea Tihuța s-a arătat chipul crucii prin muzică. Iar stelele străluceau mai mult decât soarele, ca semn al biruinței. Apoi totul s-a liniștit... Noaptea mi s-o părut în vis că eram tânăr și o fată m-o dus în munți să-mi arate uriașii. Călăream pe un cal alb și ne fugărea un câine. De spaimă m-am agățat de-o creangă firavă și-apoi m-am trezit, în bucurie cu mintea, sufletul și trupul...