L-am cunoscut pe domnul profesor Constantin Totir destul de târziu, în acest an. Cum în județul nostru Asociaţia foştilor deţinuţi politici este inexistentă, după moartea lui Victor Nedelea, nu am avut ocazia să ne întâlnim la vreo dezbatere publică organizată pe tema rezistenței anticomuniste.

Nici unul dintre noi nu frecventăm cenaclurile literare organizate în județul nostru de foștii oameni de litere care în timpul Epocii de Aur se întreceau în a aduce elogii partidului comunist și mărețelor sale realizări: 800.000 de oameni au suferit în temnițele comuniste pentru că au avut curajul să spere și să mărturisească pentru adevăr și libertate, iar dintre ei - 10.000 au fost executați de securitatea comunistă fără judecată și aruncați în gropi comune, unele dintre ele rămase încă necunoscute, spre durerea urmașilor, care şi-au văzut astfel anulat dreptul la memorie și la o înmormântare creștinească.

Aflasem de suferința familiei Totir de la părintele meu sufletesc, profesorul Viorel Rus, alături de care am militat în acești ani pentru restaurarea memoriei martirilor din Dealul Crucii.

Aflasem astfel de profesorul Dumitru Totir care între anii 1948-1952 a condus Mișcarea de rezistență anticomunistă din Turnu Severin, plătind scump curajul de a mărturisi pentru adevăr şi fiind executat de securitatea comunistă în 1952 la Craiova. În urma jertfei sale a rămas o mamă văduvă, Nicolita Totir și șase copii orfani: Constanța, Haralambie, Nicolae, Ileana, Constantin și Aurora - dați afară din școli de „vrednicii" comuniști pentru a înțelege jertfa tatălui lor.

Luna ianuarie din acest an a însemnat pentru mine prilejul de a-l cunoaște pe profesorul Constantin Totir care m-a invitat în Bistrița să îmi dăruiască cartea sa de memorii „Prigoniții biruitori".

Întâlnirea noastră a fost emoționantă şi presărată cu lacrimi. Am rememorat împreună suferința prin care a trecut această familie în anii comunismului după uciderea părintelui lor. Am considerat că este o datorie pentru mine să scriu câteva cuvinte despre această carte.

Este o carte a suferinței care pleacă în căutarea poporului pierdut, decimat de securitatea comunistă prin crimă și teroare. În vremurile tulburi de după cel de al doilea război mondial oamenii acestui popor pierdut și-au păstrat demnitatea și au avut curajul să lupte pentru a redobândi drepturile suprimate de regimul comunist, dreptul la liberă exprimare și dreptul la proprietate. Din acest popor pierdut face parte profesorul Liviu Munteanu, care după o carieră de 29 de ani dăruită patrimoniului teologic devine jertfa cerută de „regimul fără Dumnezeu".

Cardinalul Iuliu Hossu în anul 1969 era ofertat de securitatea comunistă să își părăsească țara, fără să mai revină aici vreodată. A răspuns cu cuvintele: „Rămân aici în țara mea, să împărtășesc soarta poporului meu. Păstorul niciodată nu își părăsește turma".

În decembrie 1946 Iuliu Maniu se adresa poporului român și deplângea urgia neagră care s-a abătut asupra țării: „Arse sunt sufletele noastre, arse sunt năzuințele noastre spre libertate și lumină. Demnitatea noastră națională este îngenunchiată".

Maiorul Ion Mihalache decorat pentru acte de vitejie pe câmpul de luptă cu Legiunea de onoare în prezența regelui Ferdinand I este degradat și condamnat la 79 de ani de temniță.

Ambasadorul Franței la București, Bernard Boyer, îi spunea Seniorului Corneliu Coposu: „Datorită dumneavoastră, grație câtorva oameni, România de azi este o Românie liberă, iar românii se recunosc în dumneavoastră".

Cicerone Ionițoiu, marele istoric anticomunist a strâns date în lucrările sale despre 150.000 de victime ale comunismului...

Iată câțiva dintre fiii acestui popor pierdut, pe care profesorul Constantin Totir îi aduce în această carte din moarte la viață. Nu este uitată nici suferința sașilor bistrițeni și nici deportarea lor în Rusia sovietică în anul 1945. Patruzeci de vagoane cu deportați au îndurat foamea și exterminarea.

M-a impresionat în această carte suferința îndurată de luptătorii anticomuniști în perioada detenției lor în coloniile de muncă înființate în Insula Mare a Brăilei. Exploatarea și lipsa de umanitate era maximă. Foamea, munca, boala, frigul și bătaia erau viața „dușmanilor poporului" care au îndrăznit să vindece ciuma roșie.

Nu pot să uit suferințele îndurate de familia profesorului Dumitru Totir: fiul cel mare, Haralambie - mușcat de câinii lup ai Securității, ceilați frați - dați afară din școli și umiliți pentru jertfa tațălui lor, văduva Niculita - nevoită prin jertfă și suferință să crească șase copii orfani. Pentru ca răzbunarea să fie maximă, soțul ei a fost împușcat în penitenciarul Craiova și înmormântat anonim pentru a nu se cunoaște locul de îngropare, pentru ca nu cumva copiii profesorului Dumitru Totir să poată să aprindă o lumânare la capătâiul tatălui lor. Mai mult de atât, securitatea comunistă a avut curajul ca după 30 de ani să îl oferteze pe profesorul Constantin Totir și să îi propună pactul cu diavolul - colaborarea. Însă urmașul eroului anticomunist al Olteniei - Dumitru Totir - și-a păstrat demnitatea.

Un singur lucru vrea să ne spună această carte: cea mai mare pedeapsă pentru crimele securității este aducerea aminte... neuitarea... Fiii acestui popor pierdut mai au pentru noi o singură rugăminte: „Să nu ne uitați niciodată...". Iar asta pentru ca astfel de orori să nu se mai repete niciodată în viețile și în comunitățile noastre.

Mântuitorul Iisus Hristos le fericește jertfa și suferința: „Fericiți cei prigoniți pentru dreptate…. A lor este împărăția cerurilor"...

Preot Rus Vasile