Păcat că între timp, duminică, am început să mă simt foarte rău, tremuram şi aveam senzaţia că nu îmi simt picioarele, ameţeli, stare de rău şi slăbiciune. Aşa că, m-am speriat şi m-am dus iar la Urgenţă. Şi fără să îmi dau seama s-a transformat în una din cele mai urâte experienţe din viaţa mea.

Am ajuns, am avut noroc că erau doar vreo 2 persoane, m-au pus repede pe pat... şi numai ce văd că se apropie de mine o doamnă doctor nervoasă foc, căreia fără să îi fac nimic sau să reuşesc să îi spun ceva pe un ton ridicat, mă ia în şuturi. Ea: „ce probleme ai?”... eu îi spun cum mă simt, la care ea: „şi ce, ai venit să te brandulăm noi duminica??”

Eu continuam să îi spun cum mă simt, iar ea: „Hai, sus în picioare, că nu ai nimic”... Eu ziceam că am frisoane, iar ea: „hai să spunem că am avut şi frisoane... da!” Eu am rămas mască, nu mai ştiu cine ce a zis, la care ea: „Doamnă, doar nu eşti din vârf de munte, trebuie să ştii atât, să stai acasă, să îti revii când te simţi rău”, apoi asistenta o întreabă dacă trebuie analize, la care ea cu o faţă dispreţuitoare a luat hârtiile mele, le-a pus apăsat deoparte, practic le-a împins dispreţuitor şi cu o faţă la fel de dispreţuitoare face: „Ce analize?! Nicio analiză!”.

Atunci eu - care mi-am lăsat acasă un copil de 1 anişor şi unul de 4, cu soţul, speriaţi că nu ştiam ce se întâmplă cu acest sânge în scaun, ştiind că îmi las copiii duminica nemâncaţi ca să fug la spital să găsesc o soluţie să mă simt bine - la auzul acelor vorbe şi la vederea acelei fete care se uita la mine ca la o cerşetoare care căuta mila cuiva - de nervi am izbucnit în plâns.

Eeeei, la care doamna îmi spune: „Du-te, dragă, la psihiatrie că ai depresie!”

Când am auzit aşa ceva, m-am uitat repede pe ecursonul doamnei să îi văd numele - „Sabina Brad”.

Am stat tăcută pe pat în timp ce ea râdea pe acolo cu un alt pacient, am aşteptat să mi se termine perfuzia pe care totuşi mi-a pus-o şi am plecat, moment în care ea era rezemată flegmatic cu cotul pe masă, uitându-se la mine în gol, ca şi cum nu aş exista.

Apoi luni, după ce această fiinţă s-a comportat cu mine ca şi cu o cârpă, după ce m-a umilit cum a avut ea chef, în analize a rezultat infecţie cu Clostridium Difficile, bacteria care a provocat două decese anul trecut, m-au internat pe loc pe Alba Iulia, deci chiar mă simţeam rău în momentul în care doamna îmi lăsa de înţeles că mă prefac.

Dar după un asemenea comportament nu am mai avut linişte şi pace, am căutat-o pe domniţă pe Facebook şi i-am spus că sunt internată, că nu am depresie, că a fost nesimţită în a se comporta aşa (i-am reamintit tot ce mi-a spus, încă mai am mesajul, de aceea încă mai stiu exact ce mi-a spus atunci), că ar trebui să mai facă puţină şcoală înainte de a bănui că cineva cu infecţie se poate preface că e bolnav, că o să fac totul public cu prima ocazie, dar nu m-a băgat în seamă nici aşa, aşteptam probabil un „scuze” pentru faza cu depresia, dar nimic.

Aşa că mă adresez ziarului dumneavoastră şi vă rog să îi spuneţi că nu pot uita acest episod, că de fiecare dată când trec prin faţa spitalului mi se întoarce stomacul pe dos, că de atunci când mă simt rău sunt derutată, nu ştiu să îmi evaluez singură situaţia, să ştiu dacă pot să merg sau nu la spital, dacă cazul e pe gustul lor sau nu!

Că data viitoare o aştept afară, în faţa spitalului pentru lămuriri, a avut noroc că am copii mici, dar pe următorul doctor care mă mai tratează aşa îl aştept în stradă, de la egal la egal, nu acolo unde au impresia că sunt invincibili pentru lămuriri, poate chiar şi cu poliţia ca martor!

Aş vrea să pot înţelege cauza unui astfel de comportament faţă de un om care nu cere nimic personal, care nu merge la uşa apartamentului propriu să ceară gogoşi (nici nu vreau să îmi imaginez dacă o deranjam acasă ce era capabilă să facă), care vine la tine în momentul în care nu se simte bine şi un astfel de comportament în aşa situaţie e josnic ca om, dar şi mai rău ca medic!

Eu am plătit contribuţii cât un salariu minim pe economie, ca să ajung, când am nevoie, să fiu tratată astfel. Acum sunt în şomaj, şi sunt fericită că nu mai muncesc din greu ca să plătesc salariile unor astfel de personaje, acum o rog pe doamna ca atunci când mama ei, sau sora ei termină o zi de muncă ca să îmi achite mie şomajul să vină la mine să le spun că nu imi place de moaca lor şi să le spun că suferă cu capul, ca să înţeleagă cum se simte cel în situaţie !!

Aceşti oameni au impresia că spitalul e teritoriul lor şi cine calcă pe acolo e la mâna lor, la comanda lor! Dar nu e chiar aşa, sunt persoane plătite de noi. De fapt noi nu îi plătim pe ei, plătim serviciul de îngrijire în caz de nevoie, ei sunt doar mijloacele prin care noi beneficiem de serviciile pe care statul ni le datoarează pe baza banilor achitaţi în avans, iar aceste persoane trebuie să accepte acest lucru!

Nu sunt chiar acei dumnezei care se cred a fi, sunt şi medici cu suflet mare care se deosebesc, care devin speciali, cu care ai un raport personal, cu sentimente de respect reciproc, mulţi rămân însă doar instrumentele statului de a ne reda banii munciţi! 

A trecut ceva timp de la întâmplare, dar sunt sigură că nu a uitat, are mesajele mele Facebook, dar în cazul în care nu recunoaşte eu doresc să mergem în faţa unui judecător să jurăm cu mâna pe biblie care este adevărul. Chiar îmi doresc asta. Doar că nu vreau să cheltui un ban pentru acest tip de oameni.

Dacă cumva crede că ceva nu e adevărat o invit să ia iniţiativa în Judecată, martor a fost şi doamna ei asistentă, care după ce a auzit-o spunându-mi că am depresie (un astfel de diagnostic se dă după evaluare de luni de zile, nu după 1 minut, şi de personal calificat, restul este JIGNIRE) a venit la mine să o scuze că „este doar rea de gură, nu e cu răutate”!

Scuze, dar asta chiar este răutate. Să vină un om la tine, să ceară ajutor şi tu să te umfli în pene deasupra patului - ce e!?! Bunătate?? Profesionalism? Umanitate? Sau circ, batjocură, aroganţă, nesimţire, prepotenţă???

Adriana P.