Varujan Vosganian – unul dintre cei mai apreciați prozatori contemporani ai României – chit că figura și activitatea sa de politician este mai vizibilă decât cea de scriitor – și-a început discursul cu o istorisire absolut superbă: după ce a trăit câteva luni în preajma unui trib african situat foarte departe de civilizația contemporană occidentală.

La întoarcere, pe un aeroport, Vosganian a remarcat că este subiectul de discuție a trei doamne care șușoteau și îl arătau cu degetul. Una dintre ele s-a apropiat de el și l-a întrebat emoționată: „Domnule, nu-i așa că sunteți scriitor...?”.

Încântat și uimit că este cunoscut la o distanță atât de mare de țara sa – Vosganian a răspuns „Da, sunt scriitor!” Doamna, fericită s-a întors la masa ei, strigându-le celorlalte „Vedeți!? V-am spus eu că este Paulo Coelho!”

În rest, într-un discurs cuceritor și minunat închegat – Varujan Vosganian a povestit despre întâlnirea cu moartea, despre spaimele care nu pot fi înfrânte decât atunci când sunt invocate și asumate, despre experiențele cutremurătoare de la Machu Picchu, despre tulburătoarea întrebare – cum se poate ca un popor întreg să nu cunoască nici măcar un nume de ființă care a murit în 1989 în locul nostru, pentru ca noi să trăim azi – dar și despre iertarea, răzbunarea sau uitarea și indiferența cu care ne raportăm la trecut, despre literatura care este mai adevărată decât știința sau despre marile suferințe ale unui om – și, nu în ultimul rând, despre faptul că fiecare om are un preț: cel mai simplu ar fi să nu cădem în ispita de a-l cuantifica și să nu ne cunoaștem prețul cât trăim. Sau, dacă ajungem totuși să-l cunoaștem – să facem în așa fel încât numeni să nu-l poată plăti. Pentru că altminteri – cine își permite să plătească acel preț, ne transformă pe noi, cei care ne-am vândut, într-o marfă...