În cei mai simpli termeni, rolul unui stat este de a asigura bunăstarea cetățenilor. Orice argument la contrariu este nu doar iresponsabil, este nelegiuit și profund neconstituțional. Statul român ar trebui să fie alcătuit din instituții și agenții care să acționeze cu profesionalism și dedicație spre un scop comun: cel de a duce la bunăstarea generală a societății, pe care să o apere la orice cost. Măsura acestei bunăstări este cuantificabilă. Dar când indicii arată că sărăcia s-a adâncit vertiginos, România ajungând să fie țara din UE cu cel mai mare procentaj al sărăciei, și unde inegalitatea dintre cei săraci și cei avuți a crescut văzând cu ochii, se impune o examinare a sufletului acestei țări. Cum se explică că o țară extrem de bogată natural este condusă spre sărăcie, spre impas social și decădere morală?

Proverbul „peștele de la cap se-npute” ne direcționează imediat către clasa politică și cei care, de fapt, domnesc în România. Indiferent de orientarea sa, de stânga, de dreapta, singurul rezultat palpabil a fost că liderii politici aleși de popor și acoliții acestora au reușit nu atât în a guverna țara, ci în a instaura un regim caracterizat prin crasă lipsă de responsabilitate profesională, prin chiulangie. Rezultatul acestei degringolade nu poate fi mai bine exemplificat decât prin recenta tragedie aviatică din Munții Apuseni. Realmente, această tragedie este suferită la toate nivelele, mai mult sau mai puțin; un exemplu extrem al decăderii bunăstării generale și adâncire a tristeții naționale în care ne aflăm.

Atât constituția României, cât și cerințele UE stipulează ca statul român să fie un stat de drept, dar și un stat secular. Însă orice scrutină arată că în spatele falsei fațade constituită de liderii politici ai României se află ierarhia Bisericii Ortodoxe; un colos monolitic, de fapt cel mai puternic partid politic. Scrutina ne duce la concluzii irefutabile, bine măsurate la vedere de către ochiul omenesc, însă scutite de lupa investigației și de cea a justiției, dar și de infinita tendință de aplecare a românului care nu se luptă pentru drepturile sale.

Bogățiile pe care Biserica Ortodoxă le acumulează sunt scandaloase. Orice amăgire cu viață în rai, cu miracole, cu invocări de îngeri și infinitele sfințenii pronunțate cu pompă sau cu zeloșie și cu parada moaștelor nu aduc bunăstare în viața cetățenilor! Dar acest agregat de amăgiri are efect palpabil.

Atât preoții cât și politicienii se îmbogățesc, lucru bine știut dar puțin contestat, spre marea daună a majorității poporului. Românii au căzut în sărăcie, suferință și nefericire, din cauza unei politici aberante și asalt al bisericii care promovează religiozitatea fără rost, politică care duce la prăbușirea educației și a sistemului de sănătate, acestea două fiind cei mai importanți indici de trai, bunăstare pe care o societate poate să-și clădească o economie sănătoasă, deci să prospere. Dar țara se prăbușește în ignoranță, iar modul cum domnia țării a dus poporul la acest impas nu cere analize complexe: explicația este simpla vorbă de a „crede și nu cerceta”, modul preferat de răspândire a religiozității. Produsul acestei politici nefaste atestează rușinea și cârdășia de interese a celor care țin hățurile puterii.

Rezultatele nu mint. Orice proiect al politicienilor este consacrat cu alaiuri de popi, concomitent cu construcția miilor de lăcașuri bisericești și a extinderii dominației preoților. Prezența fizică în tot locul a acestora indică alianța și a clarei intenții: de a capta și consolida puterea, care nu servește interesele naționale, pe care, de fapt, ei le sabotează. Cum se poate ca fondurile de urgență și discreționale ale liderilor naționali și regionali nu sunt date unde legea cere – la nevoiași - ci cu predilecție la Biserica Ortodoxă?

Acest procedeu vicios bulversează principiile secularismului, fiind de fapt un tertip de patronaj, neconstituțional, care, încă o dată, caută să întărească alianța dintre liderii politici și cei bisericești, prinși într-o relație de ocrotire reciprocă și de realizare a propriilor interese.

Această practică nefastă are efect invers asupra populației: cel de amăgire, de destituție, de violare a drepturilor cetățenești. Redresarea acestei crize naționale nu cere revoluție. Avem o constituție care protejează drepturile cetățenești, plus că România face parte din UE care ne monitorizează și ne cere să respectăm statul de drept și să acționăm în spiritul democratic, încă slab aplicat în România.

Soluția vine din însuși faptul că religia în Europa civilizată se îndreaptă spre o practică a credinței consumată acasă sau la altarul bisericilor, nu defilată cu acaparatism și pompă, imaginea curentă a României. Evoluția europeană a progresat spre rațiune și nu regres spre dogmă, spre umanism și nu control ideologic.

Ca atare, toate indiciile de viață arată că în țările civilizate ale Europei oamenii se bucură de o bunăstare sporită; ei sunt conduși de guvernele statelor seculare, cu competență, cu profesionalism.

De ce nu poate păși și națiunea română pe drumul democației seculare? România este țara cu cel mai bogat potențial natural, țară care poate să se bucure de avantajele sale. Să fie din cauza acestei menghine mentale instaurate între puterea politică și a bisericii care încă ne încătușează?

Întrebați-vă, ce s-ar întâmpla dacă Europa ne-ar trimite cei mai buni conducători de stat, cei mai de seamă manageri de guvern, însă atei, și fără cost, timp de douăzeci de ani, fapt care ar ajuta la reforma instituțiilor de stat și ar duce țara la bunăstare... Ce ar zice ortodoxia? Cu siguranță i-ar huidui pe acești oameni integri, le-ar aduce acuze că sunt nevrednici, masoni, și i-ar blagoslovi cu cine știe ce alte falsități, fără să le pese deloc că profesionalismul și competența acestora ar transforma țara și ar garanta bunăstarea națiunii.

Democrația nu se construiește de sus în jos, ci de jos în sus. Doar printr-un proces evolutiv și efort susținut al tot mai mulți cetățeni români în a expune și critica nedreptatea sus descrisă, poate România să oprească acest asalt prost gândit al bisericilor și regimului de religiozitate impus, care handicapează principiile democratice spre dauna bunului interes comun.

Doar astfel se poate schimba o situație de prăbușire națională într-una de cunoaștere, profesionalism și competență, într-o viață cu rost și speranță, unde destinul viitorului se află în conștiința și puterea celor mulți, care luptă pentru a-și garanta drepturile.

Nicholas Kazan,

Aviator, businessman, scriitor.