Roxana Lăpuște este unul dintre cei mai frumoși copii pe care îi are Bistrița. O cunosc de patru ani, de când era elevă de liceu la Andrei Mureșanu și lupta să antreneze majorete. Un înger de copil care întotdeauna își oferă ajutorul fără să i-l ceară nimeni. 

Anul trecut, cam pe vremea asta, m-a căutat disperată să ne unim forțele într-o campanie umanitară menită să salveze viața unei mame cu doi copii mici, profesoară de religie, grav bolnavă de cancer. Situația financiară a familiei Cârcu era disperată. Deși soțul lucra în străinătate, ajunseseră la fundul sacului cu tratamentele și drumurile pe la medici, plus doi copii mici. Au acceptat doar din disperare o campanie umanitară și doar pentru că un tratament salvator în străinătate părea singura șansă la viață a Crinei, care dorea cu disperare să-și crească copiii, mai ales pe Maria, copila de un anișor. 

Roxana a venit cu ideea unui concert umanitar care să unească înaintea Crăciunului toate trupele de dans de copii din oraș, iar noi, ca ziar, urma să susținem cu mediatizarea cazului. 

Andreea Bojor a fost reporterul care a ajuns în casa Crinei Cârcu. Două zile după nu a fost bună de nimic. Era marcată de drama prin care trecea femeia asta și suferința ei. Avea în jur de 40 de kilograme, zăcea pe un pat și implora viață pentru a-și crește copiii. Țin minte că își dorea cu disperare un cărucior cu care tatăl ei să o poată scoate afară când se simțea mai bine, să respire aer curat, să se uite la copii cum se joacă.

Am publicat articolul. A primit căruciorul. Alimente. Pamperși pentru cea mică. Hăinuțe și jucării pentru amândoi copiii.

La câteva zile de la publicarea articolului mi-am făcut curaj și i-am trecut pragul casei. La intrarea în scară am dat prioritate unor cititori care le duceau pachete. Îi urmăream cu drag cât de entuziasmați erau să poată ajuta un semen aflat la necaz.

Am ajuns în holul apartamentului. Era plin de pachete. În toate camerele erau daruri. De când fusese publicat articolul, bistrițenii nu conteneau să-și ofere sprijinul. Cu orice putea fiecare. Unii mai mult, alții mai puțin, dar fiecare gest conta. O să vă spun de ce. 

Când m-au văzut, părinții Crinei nu știau cum să-mi mulțumească. Oameni simpli, au încercat întâi să se scuze că au fost nevoiți să ne deranjeze, dar erau așa de disperați că nu au mai avut încotro. „Doamnă, nu am cerut niciodată ajutorul nimănui. Dar nu mai știm ce să ne facem”. Și lacrimile i-au năpădit.

Am intrat în camera Crinei. Deși mă antrenasem mental câteva zile pentru întâlnirea asta, abia i-am făcut față. Sunt eu o dură, dar în fața durerii și a deznădejdii, și mai ales nervoasă pe neputința de a face ceva, sunt pierdută și slabă. Mi-am păstrat zâmbetul pe buze și am încurajat-o, i-am spus că vom face tot ce stă în putința noastră să o ajutăm să adune banii pentru tratamentul salvator din străinătate. Și atunci s-a creat o legătură specială între noi. Am fost confidenta și sfătuitoarea ei ori de câte ori era disperată. 

Nu v-aș dori să auziți câtă disperare poate fi în vocea unei mame care imploră viață pentru a-și crește copiii. Nu e simplu. Noi, ziariștii, vedem și trăim multe. Poate vă părem reci, răi, obraznici. Nu suntem așa sau, mă rog, nu tot timpul. Suntem mai umani și mai sensibili decât v-ați închipui. Dar jucăm tare. Nu lăsăm să ni se vadă slăbiciunile și chiar și disperarea care ne cuprinde uneori și pe noi.

Mă uitam la Crina la prima noastră întâlnire și mă gândeam cum să facem să-i dăruim zile, nu viață. Starea ei medicală era extrem de gravă. Un cancer agresiv, care nu numai că nu ceda, făcea ravagii și o slăbea de la o zi la alta. Nu putea să mănânce nimic. Ar fi avut nevoie de sucuri naturale, dar nu și le permitea. Proprietara unei cafenele din oraș a citit despre caz și i-a livrat non stop de atunci câteva sucuri proaspete pe zi.  

Crina era, în noiembrie anul trecut, într-o stare atât de gravă că toți cei implicați ne rugam să prindă evenimentul caritabil programat înaintea Crăciunului. Ea se ruga să mai trăiască un Crăciun cu copiii. Nu numai că a prins evenimentul și Crăciunul, dar a trăit până în această după amiază. Și asta datorită vouă! Fără să vă dați seama, ajutând-o și arătându-i că vă pasă de ea, i-ați prelungit viața. Am fost martorul acestui miracol. Parcă o aud și acum cum spunea că nu-i vine să creadă că atâția oameni pe care nu-i cunoaște au sărit să o ajute. Zâmbea. Era fericită cu toată durerea. Și optimistă. Datorită vouă. Mă repet aici. Niciun medicament, nici familia cu toată dragostea cu care o înconjura, nu au reușit să-i redea speranța cum ați făcut-o voi. Fiecare. Vă știți voi care. Și e adevărat. Nu am reușit să o salvăm. Dar i-ați dat zile. Și pentru ea a fost foarte mult. Suporta orice durere, oricât de cruntă era, dar n-am auzit-o niciodată spunând că nu mai poate, ci doar spunându-mi că vrea să trăiască, să-și crească copiii.

Și o altă lecție. În discuțiile noastre am întrebat-o de multe ori dacă o mai putem ajuta cu ceva, dacă îi ajung bănuții, ce mai putem face pentru ea. Niciodată de la campania de anul trecut nu mi-a mai spus că ar avea nevoie de bani sau de orice altceva. Dar mi-a spus de câteva ori să-i ajutăm pe alții, că poate au nevoie de ajutor mai mult decât ea. M-a lăsat fără grai de fiecare dată. Spunea că are banii care-i trebuie pentru începerea unui tratament, dar căuta cu disperare acel tratament. Ba nu era transportabilă în străinătate, ba medicii nu aveau soluții în fața diagnosticului și analizelor.

Să nu fiți dezamăgiți astăzi că nu ați reușit să-i salvați viața și că nu mai e printre noi. I-ați dăruit un an de viață. Mult peste speranța de viață dată de medici și de toți cei care știau cât de gravă este starea ei. Și să nu uitați lecțiile pe care ni le-a predat în acest an. Ne-a învățat că altruismul și generozitatea pot face minuni. Că sunt oameni care au puterea de a se gândi la alții când viața îi chinuie cumplit. Că atunci când ne unim putem face minuni.

Dincolo de lecțiile Crinei, m-au impresionat în această campanie copiii. Tot spunem că nu mai sunt cum eram noi, copii fiind. Sunt mai buni decât am fost noi cu toată tehnologia de care îi acuzăm că o folosesc în exces, uitând de restul lumii. Nu uitați că niște copii ne-au cerut să salvăm o mamă. Nu uitați că s-au mobilizat cu sutele să-i salveze viața. În campania asta, copiii Crinei și ai voștri v-au mișcat sufletele. 

Se spune că fiecare om vine pe lume cu o misiune, cu o lecție. Poate a Crinei a fost să arate frumosul din bistrițeni. Trăim într-un oraș și județ cu oameni minunați, care uniți fac minuni și mișcă lucrurile. Uneori mai mult, alteori mai puțin, dar le mișcăm spre mai bine.

Noi, redacția Bistrițeanul.ro, nu ne descurajăm. Mergem mai departe și dăm înapoi din afecțiunea și încrederea pe care o primim de la voi. Ne bucurăm și ne întristăm împreună cu voi. Și învățăm împreună. Că avem puterea să schimbăm lumea în care trăim cu una mai bună, că e în mâinile noastre.

Sper ca toată suferința Crinei de pe pâmânt să-i fi pus în ceruri aripi de înger și de acolo să-și vegheze copiii pe care i-a iubit atât de mult. Și sper să-i aibă în grijă și pe copiii care s-au unit să o salveze și pe toți cei care au spus o rugăciune pentru ea sau au făcut donații de orice fel.

Dumnezeu să o odihnească în pace!