Nu te pui rău cu nimeni, nu deranjezi sistemul, infractorii, importanții zilei. Dacă ai curaj, sigur ești defect în țara asta.

Ce ușor poți fi condus dacă ți-e frică. Ți-e frică să-ți faci meseria. Ți-e frică să spui nu, nu se poate - când ți se cere ceva imoral, chiar ilegal. Ți-e frică să refuzi un individ cu „spate”… Ți-e frică de sistem. Ți-e frică și să faci o plângere scrisă când ai fost victima unei nedreptăți. 

Frica asta ne este băgată în oase și ne conduce subconștientul, activează mecanisme de apărare care duc la renunțare, lașitate. Și nu e de mirare că țara asta e plină de fricoși și de lași. De asta s-a ajuns aici. Ne-au băgat-o adânc în oase comuniștii și apoi au întreținut atmosfera cei care au preluat țara după 1989. De câte ori nu ați auzit că nu e bine să te pui cu ăla că apoi vezi tu ce pățești, că are spate. Că nu e bine să te pui rău cu doctorii că apoi ajungi la spital și să vezi ce pățești. Nu e bine să te pui rău cu x că are bani și relații și îți arată el. Concluzia? Curajul nu e bun! Frica e sănătoasă. Ca și fuga.

Am o construcție diferită de majoritatea și asta cu frica nu s-a lipit de mine. Ori de câte ori mi se pune întrebarea „Nu ți-e frică?”, răspund instant „Da'ce să-mi facă? Cam ce ar putea să-mi facă?!”

Și noi, ca ziariști, riscăm de multe ori abordând diverse subiecte. Atingem „caracatițe”, persoane influente, bogați cu relații, lezăm „sistemul”, politicul, dăm și noi de nebuni, ciudați etc. Suntem amenințați, ni se trimit mesaje de intimidare, suntem dați în judecată. Dacă am calcula de fiecare dată riscul și ne-am pune în balanță sănătatea, liniștea, nervii, poate am renunța. E mai bine, mai sănătos. Dar, patima cu care ne facem de multe ori meseria, curajul ăla nebun care ne ia din rațiune, nu ne lasă să calculăm riscurile. Ba chiar le ignorăm când suntem „in action”.

Dar, lucrând mult cu riscul, în timp am învățat să fim prudenți. Să nu ne punem în pericol gratuit. Că apoi nu ne ia apărarea nimeni. La cum e setată țara asta și pe unde e sistemul de valori, mai repede te alegi cu insulte și umiliri în loc de susținere, o vorbă bună sau un mesaj de încurajare că ai făcut ce trebuia și ți-ai asumat un risc așa de mare.

Oare cum ar fi ca jurnaliștii să nu mai aibă curaj că doar riscul e prea mare, se pun în pericol pe ei și colegii. Să închidem ochii și să nu mai tratăm un subiect precum infecțiile din spitale? Să nu mai scriem că mor oameni cu zile, copii înecați cu vomă? Să nu mai scriem adevărul sub mantia fricii sau cu promisiunea bunăstării rapide?! Pentru câțiva ar fi bine, pentru noi dezonorant și pentru voi, cei mulți - cel mai rău.

Țara asta are nevoie de oameni curajoși. Cu cât mai mulți, cu atât mai bine. Curajoși tocmai în a-și face meseria. E un act de mare curaj în ziua de astăzi.

Îl înțeleg mai bine decât credeți pe comisarul Paul Andreica și curajul său nebun. Semăn ca și construcție cu el. Când mi se pune „pata”, nu mai țin cont de riscuri, mă arunc cu capul înainte și gata. Nu cunosc frica și lașitatea. Nu le am în ADN. Nu cred că m-a auzit cineva spunând că mi-e frică de ceva, de cineva sau să abordez un subiect. Dar, le abordez cu înțelepciune, prudență. 

Ceea ce i-aș reproșa comisarului Paul Andreica ar fi tocmai că nu a fost prudent și și-a pus viața gratuit în pericol. Țara asta are nevoie de polițiști curajoși, dar vii. Cu un glonț în cap și sub pământ nu ne sunt de ajutor. Plus că ar fi lăsat o familie distrusă în urmă.

Dar, curajoșii nebuni precum Andreica au îngerii lor. Care îi apără. Și le dau niște lecții din care să învețe. Că nu merita să-și riște viața dacă mascații erau acolo și oricum ar fi intervenit. Că impulsivitatea trebuie înlocuită cu înțelepciune. Că forța fizică nu oprește glonțul. Că la capturarea niciunui infractor nu merită să-ți dai viața. Pentru societate ești mai prețios tu decât el. Sper ca acel glonț să nu-i fi afectat curajul lui Andreica și că acest incident i-a activat prudența, capacitatea de a analiza mai bine riscurile și l-a făcut mai înțelept. 

Da: un polițist e plătit să ne apere de infractori și are o meserie riscantă, plătită bine pentru riscul asumat zilnic. Nu știe când pleacă dacă se întoarce întreg sau viu acasă. Și totuși, este o mare diferență între un polițist curajos și unul laș, speriat de infractori. Cu aceiași bani sunt plătiți și cei curajoși și cei lași.

Îl prefer pe cel curajos și îl susțin. Și sper să fie cât mai mulți. Dar mai înțelepți. Să prindă infractorii, dar să nu-și pună gratuit viața în pericol.

Pentru curajul lui nebunesc, Andreica e de admirat și e un model, care trebuie duplicat chiar în Poliție. Niciunui polițist nu trebuie să-i fie frică. De nimic. Ei trebuie să fie exemplul curajului. Bistrița are nevoie de polițiști curajoși, cărora să nu le fie frică de infractori, să-i înfrunte, să-i dovedească, să-i înfunde, să ia un permis sau să stabilească adevărul de partea cui îl are.

Toată țara asta are nevoie de oameni curajoși și nu l-aș certa pe Andreica sau pe alții pentru curaj. Dimpotrivă. E nevoie de curaj, de multe ori nebun, să-ți faci meseria în multe domenii și sunt tot mai puțini curajoși și tot mai mulți fricoși. Și dacă din prea mult elan a greșit un protocol, să trecem cu vederea greșeala și să ne bucurăm că îngerii și-au întins aripile și l-au protejat, pe el și pe colegii lui. Că totul s-a terminat cu bine, infractorul e după gratii, el – se recuperează în spital și colegii lui sănătoși acasă. Pentru curajul său, Andreica e un erou pentru cei care caută modele de oameni curajoși, care închid ochii și înfruntă pericolul cu orice risc.

Nu știu dacă trebuie premiat sau nu pentru curajul său nebun de Consiliul Județean, dar punând în balanță cam cine a mai primit distincții și onoruri în județul ăsta și pentru ce, mă gândesc că merită înzecit mai mult ca alții. Și înainte de asta, vorbe frumoase, de încurajare. De certat l-a certat sigur familia și apropiații că i-a speriat de moarte. Noi, bistrițenii, oamenii simpli, avem cea mai mare nevoie de curajul lui nebun și nu ar trebui să lăsăm să-i intre în cap întrebarea: Merită?! Merită țara asta oameni curajoși care să-i apere cu orice preț? Mi-am pus și eu întrebarea asta de multe ori. Și de prea multe ori mi-am răspuns că NU merită. Dar tot uit și o iau de la capăt și când văd oameni nedreptățiți, copii și oameni care mor în spitale cu zile, obraznici fără limite care se cred Dumnezei în funcții, nu mai văd riscuri și că nu merită, se activează curajul ăla nebun și scriu, scriem. Scriem fără frică. Dacă nu ne-ați știrbit curajul, avem tot ce ne trebuie.