Politica ne ia mințile și ambițiile prostești ne lasă săraci și proști. Țara asta nu are cum să meargă bine cât timp puținii bani pe care-i are sunt gestionați prost, aruncați în vânt, în numele moftului politic. Noi râdem bine, că altă formă de protest elegantă nu știm, dar și plătim. Scump. Mai scump decât ni se pare sau realizăm. Orice ban aruncat aiurea e o șansă ratată și poate însemna ani de bătut pasul pe loc în loc de evoluție.

Să luăm primul caz, al trenului care a legat câteva luni Ilva Mică de Rodna Veche. A venit ditai ministrul Transporturilor să inaugureze cu fast un nimic: Săgeata Albastră care mergea cu 35 de kilometri la oră în loc de 100 și lega Ilva Mică de Rodna în 50 de minute. Ca să fie ridicolul complet, alimenta și făcea revizia zilnic (!) la Cluj. Costul ambiției politice?! 1 milion de lei băgați în reparații și amenajări înainte de a deschide ruta și alți 10.000 lei/zi, pierderi înregistrate în fiecare zi din cele cinci luni de exploatare. Total?! Undeva la 2,5 milioane de lei, am estimat eu.

Nu știe nimeni exact, pentru că nimeni nu calculează în țara asta cât costă prostia și nici nu face o factură după celui care a favorizat-o. În cazul trenului care mergea de niciunde spre nicăieri pentru nimeni, deputatul Daniel Suciu și-a pus ambiția și influența politică la încercare și ne-a arătat nouă că dacă bate el la ușile care trebuie, poate face și porcul să zboare, darămite să meargă un tren câteva luni între Ilva Mică și Rodna.

Acum, s-a așternut tăcerea. Nu l-am văzut ieșind cu declarații după ce cei de la CFR au anunțat că închid linia de la 1 ianuarie că sunt prea mari pierderile.

Tăcere și joc de glezne până memoria colectivă uită această uriașă și prea scumpă ambiție politică. Și când te gândești la toată energia pierdută pentru a face acest tren să meargă - nu poți să nu te întrebi de ce nu a folosit-o să fie reparat drumul pe Valea Someșului, că tot pe la Ministerul Trasporturilor era drumul.

Drumul ăla n-a mai fost reparat de zeci de ani și dacă era cu adevărat nevoie de ceva pe Valea Someșului și a Ilvelor era nevoie de bani pentru a repara drumurile ălea de toată jena. Dar n-a fost să fie. N-avem noi încă politicieni care să gândească de ce avem cu adevărat nevoie și să fie mai înțelepți decât noi și să gândească ei mai bine ce e moft și ce e necesar.

Și nu gândesc bine nici pentru ei. Dacă ar fi făcut lobby pentru repararea drumului călcat zilnic de sute de mașini, Daniel Suciu și-ar fi atras mai multe voruri și simpatie politică decât și-a atras pornind un tren cu care nu voiau mai mult de câțiva oameni să se plimbe într-o zi. Dar, isprava deputatului Suciu, aproape uitată astăzi, n-o va plăti el, se va plăti tot de la bugetul de stat, același din care banii ar trebui să ajungă pentru investiții în căile ferate pe care să zboare trenurile în țară, nu să meargă cu viteze din ce în ce mai mici.

Un alt exemplu de bani aruncați în vânt îl avem la Bistrița. Deși ieri orașul a trăit cu impresia că administrația locală a inventat schiatul la Bistrița și ne-a adus în oraș ce n-aveam, vreau să vă reamintesc că ați schiat și înainte de a avea această pârtie tot pe Dealul Cocoș și chiar pe Budac. La fel ca și acum, ați schiat câteva zile pe an, când era zăpadă că asta ne-a lipsit mai mult decât o pârtie amenajată cu telescaun.

Îmi doresc la fel de mult ca și voi zăpadă iarna. O iubesc, îmi place, aș învăța chiar să mă și dau pe placa aia pe care am luat-o de vreo 10 ani și nu am apucat să mă dau pe ea, tot pentru că nu am prea avut zăpadă. Mi-aș dori să fie orașul sub zăpadă din noiembrie și până în martie. Decât o iarnă gri mai bine una albă și frumoasă. Dar nu e. Că încălzirea globală, zic cei care au studiat fenomenul. Care, să vedeți surpriză, a afectat și iernile din Bistrița, unde abia dacă mai ninge câteva zile într-un an. Iar tunurile de zăpadă, s-a văzut acum, nu reușesc să facă zăpadă suficientă pentru o pârtie acolo unde natura nu a adus deloc.

S-au ambiționat primarul și consilierii locali cumva să demonstreze că putem schia și fără zăpadă căzută din cer. Uite că nu e așa și nu întâmplător elvețienii și austriecii nu mai permit amenajarea de pârtii decât peste anumite cote de înălțime.

Mai tare decât faptul că nu e zăpadă, asta știam deja, doare că această ambiție politică a primarului și a consilierilor locali care l-au susținut, o vom plăti scump, mulți ani de acum încolo - noi și copiii noștri.

Pârtia asta costă mult și când nu e zăpadă, respectiv câteva zeci de mii de euro anual. Nu sunt de plătit numai ratele după cele 7 milioane de euro luate împrumut, ci și paza, întreținerea, salariile anagajaților. (Sunt 7 milioane de euro, la cerere reluăm calculele și adunăm iar toți banii să vedem cât ne dă, că ieri dintr-o declarație a scăzut primarul vreo 3 milioane de euro costul). 

Adică am dat foarte mulți bani - luați și ăia cu împrumut - să facem rost de niște cheltuieli. Acasă, pe banii lui, niciunul dintre cei care au decis prin votul lor asta nu și-ar fi permis așa un moft, să-și facă de exemplu o piscină cu bani luați împrumut în care să se scalde câteva zile pe an.

Să ne imaginăm ce s-ar fi putut face cu acești bani, chiar în Wonderland. Nu putem nega că are orașul nevoie de o zonă de agrement. Dar de una în care să stăm cât mai multe zile din an, nu câteva într-un an. Până la urmă cei care au contestat pârtia de la început vedem astăzi că au avut dreptate. O investiție scumpă, din bani luați împrumut, cu cheltuieli mari de întreținere, de pe care lipsește zăpada pentru a ne putea bucura de ea. Mișto proiect, dar nu se potrivea la Bistrița. Nu are rost să vorbim nici de recuperarea investiției din exploatare. E imposibilă. 

Administrația modernă presupune astăzi investiții care să aducă bani primăriilor, să nu mai stea cu mâna întinsă la Guvern. Și, culmea, avem un exemplu chiar în Bistrița-Năsăud că așa ceva se poate. La Băile Figa. O investiție în agrement, făcută nu din bani luați împrumut, ci cu finanțare europeană, care a schimbat viața unui oraș și aduce bani bugetului local, nu cheltuieli. Plus că cei din Beclean se pot bucura aproape tot anul de ea. Se poate deci și altcumva, dar se pare că nu are toată lumea norocul Becleanului. 

Știți ce face diferența și întunecă rațiunea când se decid investiții aiuritoare din bani publici?! Faptul că cei care decid și se constată că greșesc nu sunt puși să plătească greșeala și prostia. S-ar gândi de 10 ori înainte, dacă s-ar întâmpla așa.

Culmea, democrația asta are mecanisme prin care să controleze astfel de derapaje. Dar viața în România ne arată că politicul reușește să le fenteze. Studiile de oportunitate și fezabilitate ies după comandă, iar consilierii locali nu îl ajută pe primar să ia cele mai bune decizii. Nu.

În România e fix invers, e un mecanism de validare a prostiei și ambiției politice. Trist și scump. V-am dat doar două exemple prin care banii statului sunt tocați fără discernământ, dar multiplicați la nivelul întregii țări și o să vedeți de ce mai mult batem pasul pe loc, în loc să evoluăm.