Nu la fel de călduțe ca cele din Parlament, dar, oricum, mai călduțe decât ale noastre, plătindu-și datoriile din campania trecută, lustruind portretele viitorilor parlamentari. O imagine anostă care se încăpățânează să se repete cu fiecare campanie electorală. 

Peste toate, campania la nivel de județ o pot caracteriza prin doi termeni nu foarte academici, și anume „fâstâceală” și „fofileală”. Avem un PSD care a luat act de cerințele străzii, de glasul poporului, care a cerut schimbarea clasei politice și a venit cu fețe noi, fețe care n-au mai candidat… din campania trecută. Sunt noi, oameni buni, că doar nu i-am mai văzut pe aici în ultimii patru ani. Lăsând gluma la o parte, domnilor și doamnelor din PSD, cred că am fi meritat și noi, ăștia care în nemernicia noastră am îndrăznit să ne manifestăm nemulțumirea cu privire la clasa politică actuală, măcar o față nouă pe locurile eligibile.

De cealaltă parte a baricadei avem un PNL care s-a conformat cerințelor și a venit cu oameni noi, cu o dezorientare nouă.

La mijlocul baricadei avem ALDE care, atât de mult prețuieste tinerii, încât primul pe listă este domnul Țintean. Dacă tot suntem la capitolul ALDE, să nu uităm minunata Coaliție pentru Familie, al cărei artizan, domnul Călin Popescu Tăriceanu, prezent zilele trecute pe meleagurile noastre, atât de mult a iubit familia încât... și-a întemeiat vreo cinci.

Și, undeva în gradenă, se afla Uniunea Salvați România, fosta București, care crește în sondaje ca Făt-Frumos.

Trecând peste acestea, încerc de la începutul campaniei să văd unde e problema. Și trist este că nu la ei este problema, ci la noi. Văd un vox făcut într-o piață în care oamenii cer pensii și salarii mai mari. Nu ne-am săturat oare să tot cerem? Nu sesizăm penibilul atunci când atinge cote alarmante? S-a ieșit în stradă în urma unei tragedii și s-a cerut schimbarea clasei politice. Uite că au apărut ceva alternative, dar le dăm credit tot celor care ne promit măriri de pensii și salarii. Oare atât de egoiști am devenit încât ne gândim numai la buzunarul propriu și nu vedem că țara asta se duce de râpă? E o imagine tristă, imaginea unei oaze roșii într-o mare albastră.

Privesc cu neîncredere spre alegeri și mi-e frică de un posibil Teleorman în inima Ardealului, de asemenea, mă dezgustă faptul că cerem o schimbare la nivel înalt, dar refuzăm să ne schimbăm mentalitatea.

Aștept cu nerăbdare ziua când în piețe o să se ceară strategii de dezvoltare națională și nu dublarea salariilor. În final, îmi permit să citez un profesor care îmi spunea: „Pentru a schimba ceva trebuie să votezi de zece ori greșit și o dată bine!”.

Cătălin Petri