Ce este un oraş vivabil? Să o luăm de jos în sus. Mai întâi - este un oraş în care poţi ieşi pe stradă când vrei, fără frici securitare, în care se găseşte de lucru şi în care ai acces la spitale şi școli decente. Apoi, mai înseamnă infrastructură pietonală, de transport public şi rutier (în ordinea asta) de calitate. Înseamnă apă şi aer curat. Aşa cum voi arăta în editorialul următor, ideea că oraşele sunt pentru maşini, cum se crede adesea încă la noi, ţine de vremuri apuse sau de ţări subdezvoltate.

Copenhaga: în topul oraşelor vivabile. Un oraş cu foarte puţine maşini

Când vine vorba de securitate cred sincer că bistriţenii nu sunt destul de conştienţi de calitatea vieţii lor zilnice. Există evident mică infracţionalitate, însă să punem lucrurile în perspectivă. Trăiesc de 14 ani pe coasta de est a SUA, cea mai bogată şi educată parte a acestei ţări, iar din cele patru oraşe în care am locuit (Washington DC, Philadelphia, Providence, Amherst şi Boston) numai în ultimele două se găsea un nivel de securitate individuală la nivelul oraşelor ardeleneşti medii de genul Bistriţei, unde infracţiunile violente împotriva persoanei (omor, viol etc.) sunt la nivelul Finlandei.

În State, agresiunile fizice, adesea cu arme de foc, sunt frecvente, se plătesc sume mari pe sisteme de securizare a locuinţei şi ideea de a umbla singur pe străzi noaptea este destul de ciudată în afara cartierelor extrem de scumpe. Preţul plătit de metropolele americane pentru inegalităţile galopante, rasism şi colapsul sistemelor de protecţie socială este enorm pe acest palier şi nu numai.

Spitale şi şcoli bune sunt peste tot, dar numai de la un venit (substanţial) în sus. În rest, vorba americanului, în State eşti la o boală distanţă de faliment. Lucrând în universităţi, am avut întotdeauna norocul să fiu acoperit de asigurări colective, dar şi aşa coplățile sunt enorme. Pentru românul de dreapta care vrea privatizare totală, e bine de ştiut că o internare de o zi la urgenţă, fără asigurare de sănătate, costă acolo între trei şi patru salarii medii!

Când vine vorba de grădiniţe şi şcoli, cele bune (şi sunt multe) sunt aproape întotdeauna private şi costă, pentru un singur copil, fix jumătate dintr-un salariu de clasă medie. Doi copii la grădiniţă şi şcoală înseamnă automat un salariu integral de profesor universitar. Asta fără cei 50.000 de dolari pe an cât trebuie să economiseşti pentru un sigur copil pentru a-i plăti un singur an de facultate (la universitatea la care predau e chiar mai mult). Un venit de clasă mijlocie solidă unde trăiesc eu este 4.500 pe lună - aşa că faceţi calculele... 

Poate vă întrebaţi cum se descurcă lumea. Dacă ambii soţi nu au salariul mediu, femeile plătesc preţul, rămânând casnice aproape un deceniu (aşa zisele soccer moms).

Bistriţa este un oraş cu şcoli superbe şi - având amici cu copii la gimnaziu şi liceu atât în Boston, cât şi în Bistriţa - mi-am dat seama că nu este nici o diferenţă reală de calitate a actului educaţional între Boston Latin (liceul de elită din oraşul meu) şi Colegiul Naţional „Liviu Rebreanu” din Bistriţa. Mai mult decât atât, odată ce coborâm sub nivelul şcolilor de elită, am sentimentul că şcolile bistriţene ar ieşi câştigătoare. Unde mai pui că mersul de la şi la şcoală nu înseamnă la Bistriţa o oră de trafic de coşmar. La noi elevii încă merg pe jos la şcoală, ceea ce este un privilegiu al oligarhiei în alte părţi.

Pe scurt, prin simplul fapt că suntem o ţară formată pe model european, în care există ideea că sănătatea şi educaţia sunt un drept, şi nu un simplu produs comercial, oraşele României au şansa de a deveni oraşe vivabile. Oraşele americane de pe coasta de est au virtuţile lor, nu puţine. Pentru mine principala lor calitate este deschiderea faţă de imigranţi şi oroarea faţă de prea mult ciment şi asfalt, aspect la care stăm noi prost. Îmi place la ei şi separarea clară a zonelor rezidenţiale de cele comerciale, prin aplicarea riguroasă a planurilor de urbanism.

Dar înainte de a recurge la obişnuitul mizerabilism românesc, merită să punem lucrurile în perspectivă şi să construim pe ceea ce este o fundaţie bună. Ideea de învăţământ şi sănătate publice trebuie să rămână sacrosancte, pentru a evita scenariul în care piaţa devorează societatea, deschizând uşa reacţiilor care duc spre autoritarism. Ştiu că încă mai sunt multe de făcut, dar a fost o plăcere să văd că în fiecare an, Bistriţa spitalelor şi şcolilor a investit tot mai mult în aceste bunuri publice.

Spiritul civic, educaţia şi sănătatea cetăţenilor care fac oraşele vivabile nu vin din piaţă. Ele vin din sisteme de solidaritate naţională şi municipală fără de care viitorul aparţine segregaţionismului social şi etnic, poveste care nu se termină bine nicăieri şi niciodată.

Cornel Ban,

Boston, 20 februarie 2017.