Partea din continent căreia îi aparținem, Europa Centrală și de Est, va avea în 60 de ani o populație cu 20% mai mică, ceea ce înseamnă că în orașele medii populația practic se va înjumătăți.

Priviți harta de mai jos (Harta 1). Țările în roșu sunt cele ce vor avea pierderi nete de populație (prin multă moarte, puține nașteri și migrație). Aproape toate sunt concentrate în fostele țări comuniste, plus Germania.

Situația regiunilor prinse în hemoragie de populație este și mai concentrată. În harta de mai jos, cu cât ești mai albastru cu atât ești în pierdere mai mare de populație. (Harta 2) Vedem că cele mai multe regiuni de acest gen sunt din sud-estul continentului. Zona țărilor baltice, Germania de Est și Balcanii sunt practic nimicite de acest flagel.

În partea noastră de țară, Ardeal, au scăpat de dezastru doar Clujul, Sibiul, Brașovul, Târgu Mureşul, Oradea şi Sighișoara. Bistrița a fost, din pacate, lovită în plin.

Coborând la firul ierbii, vedem că și în țările care nu au declin demografic mare (Franța, Irlanda, nordicii), e plin de orașe medii în care ultima grădiniță s-a închis deja de câțiva ani și în care tinerii vin acasă să-și mai vadă părinții aflați la capăt de drum.

În New York Times am citit recent un articol care captează foarte bine soarta tristă care poate lovi şi Bistrița chiar în cazul fericit în care va reuși să își sporească atractivitatea turistică, ceea ce nu e cazul încă. Este vorba de un Albi (la nord de Tolouse), oraș mediu francez de o frumusețe tulburătoare (cum se vede în poza din deschidere), dar care a devenit de-a dreptul o fantomă, cu străzi goale, fără obșinuita cafenea, în care nu mai dai de o grădiniță sau un magazin de jucării de mult timp.

Cu un centru istoric la fel de plin de viaţă ca un vetust muzeu de arheologie. Străzi goale, pe care trec din când în când turiști. La umbra catedralei din secolul XIII de abia găsești un stand amărât de suveniruri.

Acum 20 ani în Albi găseai acea convivialitate și cheful de viaţă pe care orașele franceze, italiene și spaniole le au în mod curent de sute de ani. Când am trecut pe acolo în 1998 era de-a dreptul o fantezie: servicii publice, școli, salarii decente, mulți tineri.

Azi a devenit un studiu de caz în decrepitudine urbană, un loc în care frumusețea arhitecturii contrastează în mod tragic cu tăcerea funerară de pe stradă. Povestea se repetă în Agen, Limoges, Bourges, Arras, Beziers, Auxerre, Vichy, Calais, orașe cu o moștenire arhitecturală de UNESCO, în care s-a investit mult în patrimoniu, dar care mor încet.

Nu sunt gropi în asfalt, nu e corupție sistemică, n-a fost comunism. Deci niciunul din suspecții noștri de serviciu. Dar deasupra soneriilor de pe fațadele vechi de sute de ani și în stare impecabilă nu mai găsești numele locatarului pentru că la etaj lumina a fost stinsă de câțiva ani.

Anunțuri cu „lichidare totală” stau deasupra ultimelor magazine rămase. Vechea piață în care fermierii francezi aduceau odată un corn al abundenței, plin de nebunia gastronomică a acestei sublime țări, e închisă. Cuvântul neolatin care descrie cel mai bine situația? Devitalizare urbană. De ce moare centrul din Albi și de ce același lucru ne pândește în Bistrița, deși suntem încă departe de faza terminală în care orașul nostru omolog din Franța se află?

Răspunsul specialiștilor este tranșant: eșecul municipalității de a adopta o politică de urbanism care să facă din comerțul central și mobilitate pietonală un stil de viață în jurul căreia să graviteze marea masă a comunității.

În Albi, autoritățile locale au pompat politici de promovare în mall-uri din periferie în baza mitului urban, ajuns cu întârziere în România, că mall-urile țin tineretul în oraș (de enormitatea asta o să mă leg într-un editorial viitor). Hypermarketuri cu parcare gratis au răsărit ca ciupercile după ploaia de iulie. Accesul auto a devenit universal și un oraș care a trăit pietonal, convivial, zvelt și cu mâncare din ferme locale trăiește acum motorizat, singuratic, supraponderal și cu mâncare chimizată din lanțurile Carrefour.

Baza industrială a orașului a început apoi să se scurgă spre alte țări, erodând puterea economică a urbei. Lipsit de universitate și școli profesionale cu ofertă de muncă după absolvire, Albi nu reușește să atragă tineri din zona rurală care să rămană după absolvire în oraș.

Când urbanitatea americană (mall, mașină și consumerism) a ajuns în Franța orașului mijlociu, efectul a fost la fel ca în State de fiecare dată când Walmart, marele lanț de magazine de acolo, ajungea în celebrele Smallville: tragerea storurilor pe centrul orașului, depopularea lui și transformarea în fosilă urbană.

Mai mult. Odată ajunsă în Franța criza economică și dezindustrializarea ultimilor ani, greșeala nu a mai putut fi ascunsă: restrângerea puterii de cumpărare și a șanselor de a accesa munca decentă a împins lumea spre apartamentele mai ieftine din periferia orașului, unde o parte din fosta clasă mijlocie trăiește acum în precaritate. Este un ciclu de devitalizare care pare de nestăvilit, greșeala fiind greu de întors fără sume gigantice de bani.

Dacă acest coșmar a ajuns în sud-vestul Franței, un loc cu soare, ierni blânde și patrimoniu impecabil restaurat, în țara europeană cu cel mai mare număr de turiști, gândiți-vă ce ne paște aici, unde vremea e mai lipsită de clemenţă, traumele istorice din abundență, mâncarea mai mediocră și, cel mai important - unde ritmurile economice sunt ale unei sfere economice mai dependente de ce se întamplă în lanțurile de aprovizionare ale capitalului multinațional.

Bistrița trece în acești ani printr-o perioadă relativ fastă, în raport cu direcția orașului acum un deceniu și la o primă vedere e greu de întrevăzut amenințarea sinistră a devitalizării. Faptul că s-a investit mult și bine în infrastructura școlară și spitalicească (stăm foarte bine aici, în raport cu ce e în restul țării), că s-a accentuat pietonalizarea și se reorientează investițiile pe transport public sunt toate semne bune, ale căror efecte se vor vedea în ani.

Politica municipală a Bistriței legată de locuințele sociale a fost mult mai umană, în contrast cu brutalitatea Primăriei lui Emil Boc, care a mutat oameni din centru în barăci situate lângă groapa de gunoi a orașului, asociind numele Clujului cu un episod rușinos de segregare etnică.

M-am bucurat să întâlnesc mulți oameni cărora le pasă de oraș și care nu vor să își vadă copii prinși în rotativa imigrației. Nu toată lumea din administrația publică e prinsă în idioțenii despre piața care le rezolvă pe toate. Toate acestea sunt lucruri bune.

Însă rânjetul morţii urbane se poate întrezări rapid dacă ne uităm la câți tineri se întorc în oraș după studii, la raportul dintre decese și nașteri, la bugetele acordate pentru revitalizarea locuințelor din centru, la cum merg magazinele din această zonă și la lipsa de investiții în imobilele istorice, dincolo de fațade.

Firmele care vor vinde la mallul aflat în costrucție puteau foarte bine să fie atrase spre centru, inclusiv printr-un plan de conectare a proiectatei linii verzi de transport public la parcari gratuite mari situate în afara zonelor cu potențial istoric.

Făcând mai ușor shoppingul în cutia de metal reprezentată de mall-ul de pe Calea Moldovei, în timp ce ne mirăm că pietonalul e muribund - ne subvenționăm cursa spre un sfârșit urban de genul orașului Albi.

Bistrița are potențialul unui oraș în care se poate trăi echilibrat, convivial, în mare parte pietonal, la scară umană și fără inegalitățile proliferante care erodează democrația și ne insultă bunul simț. Deși cer mai multă capacitate administrativă decât avem și ieșirea din anumite rutine de gândire care apasă ca o sapă de beton, soluțiile sunt la îndemană. Din nefericire, fereastra istorică în care ne putem salva se închide însă tot mai repede.

Cornel Ban,

Boston, 6 martie 2017