Primarul zice că în cazul terenului de sport de pe Trandafirilor e vorba despre intoleranţă religioasă. Cică s-ar agita lumea doar fiindcă ăia care parchează acolo sunt pocăiţi, că dacă ar fi ortodocşi n-ar avea nimeni nici o treabă.

O tâmpenie pe jumătate adevărată, dar mai filosof era primarul dacă tăcea. O vorbă care pune gaz pe foc şi agită toate spiritele, în loc se le calmeze, aşa cum am fi aşteptat din gura unui edil, adică a unuia care construieşte, nu care dărâmă. Într-adevăr, acolo e vorba de intoleranţă, dar nu doar la religie, ci în egală măsură la aroganţă, la tupeu, la nesimţire. Sigur că te irită nişte fiţoşi care epatează cu bolizi de lux şi ţoale de firmă, care au pretenţia să parcheze acolo unde ţie nici măcar nu ţi-a trecut vreodată prin cap să intri cu Dacia ta răblăgită. Nu-ţi tihneşte, normal, să-i vezi în fiecare duminică sub geamul tău, cu atât mai mult cu cât ştii că-s pocăiţi, adică oameni de-ăia altfel decât tine, ca să nu spun mai mult, deşi mă mănâncă tare în vârful pixului.

E intoleranţă, da, dar firească şi omenească. Locatarii de pe Trandafirilor, pe bună dreptate, au senzaţia că li se cuvine un spaţiu care a marcat copilăria câtorva generaţii. Ca să priceapă mai bine şi primarul, ar trebui să-şi imagineze gipurile alea parcate în şura în care a tras el primul filcău la Şirioara. Sau să-i parcheze prin jurul casei toţi interlopii care vin la sinteticul de pe strada lui.

Ş-apoi, Ovidiu Creţu vorbeşte despre intoleranţă, tocmai el, regele intoleranţei? Un angajat la stat care are senzaţia că oraşul e pe numele lui, că are extras de carte funciară pe Bistriţa, că poate face orice, oriunde şi oricând în acest municipiu. Că poate lua credite babane în numele nostru sau pur şi simplu că ne poate trece strada doar pe unde vrea el, ca la strungă, printre garduri ajutătoare şi stâlpişori de ghidare.

Dacă ei ar fi toleranţi, atât primarul cât şi pocăiţii, şi-ar vedea de treabă şi n-ar insista cu treaba asta care se dovedeşte foarte sensibilă. I-ar lăsa în pace pe oamenii ăia, cu intoleranţa, frustrările şi amintirile lor. N-ar amesteca într-un rahat care poate puţi şi mai tare de-atât, ci ar căuta alte soluţii, ca să împace toate taberele.