În urmă cu foarte puţin timp am citit o declaraţie. Mi-au dat lacrimile şi m-a cuprins o stare de frică. Da, ăsta e cuvântul: FRICĂ. Mi-e frică să nu mă îmbolnăvesc. Eu, mama, sora mea, prietenii mei care trăiesc în România, chiar în Bistriţa-Năsăud.
Şeful secţiei de terapie intensivă de la „Marie Curie” a afirmat ieri că e şocat de rezultatele testelor făcute pe dezinfectante. Dezolat, îşi dă seama că ar fi putut salva viaţa mult mai multor oameni. Dezolat şi şocat îndeamnă România să ia măsuri: „Faceți, vă rog, teste și la medicamente! Știu medicamente generice, al căror import e protejat de politicieni, care nu-și fac efectul. Deloc nu au efect! Sunt convins că vorbim despre același lucru! Mor oamenii din această cauză.”
Stau şi număr oamenii pe care doar eu îi cunosc şi care au murit în spitale. Pot doar să îmi imaginez numărul pacienţilor care au murit în spitalele din România. Câte mame, câţi taţi, câţi prieteni şi-au dat duhul pe patul de spital subit şi fără ca nimeni să dea vreo explicaţie?
Probabil, zeci de mii. Probabil, zeci de mii de vieţi au fost curmate de un sistem românesc corupt, infectat, un sistem care a crezut că poate să decidă pentru oameni. A crezut că poate să treacă viii la morţi fără ca nimeni să îl tragă la răspundere. S-a bazat pe faptul că morţii nu vorbesc şi că rudele acestora sunt prea ocupate să îi plângă.
Suntem puţin egoiste noi, fiinţele umane, în general şi, deşi ancheta viza aproape toată ţara, eu, personal, nu m-am simţit afectată direct. Până ieri. Ieri am descoperit că şi judeţul nostru e virusat. Aveam îndoieli şi ieri mi s-au confirmat.
Poate că nu erau îndoieli, poate era o mică speranţă. Speram că toată viaţa mea o să cred că bunicul, şi atâţia alţii pe lângă el, au plecat dintre noi pentru că aşa a vrut Dumnezeu. Am înţeles că, în realitate, au plecat ucişi de sistemul de sănătate românesc în care infecţia este mai presus de bacterii, mai presus de germeni. Infecţia e o caracatiţă care îşi întinde tentaculele de la femeia de serviciu din spital şi până la cel mai înalt ministru. E o caracatiţă care se hrăneşte şi se măreşte din teamă, din corupţie, din şpăgi, din bani negri şi, în final, din… lacrimile îndoliaţilor.
E ultima noastră şansă. E ultima strigare. Acum, când se joacă cu cărţile pe faţă e momentul ca fiecare dintre noi să vorbim, să ne aliem şi să luptăm cu o forţă pe care nu o cunoaştem, dar, pe care, treptat, o putem descoperi dacă lăsăm la o parte teama cu care ne-a infestat acest sistem mizerabil. Un sistem care crede că dacă ne aruncă nişte firimituri poate să ne oprească şi să ne reducă la tăcere. Nu, nu şi de data asta.
.jpg)
0728-237 215
