Putem spune că revitalizarea centrelor istorice din Transilvania nu lasă doar loc de smiorcăială depresivă. Odată cu intrarea în UE, au început să curgă fonduri importante şi, odată cu ele, a început pietonalizarea, piatra cubică în loc de asfalt, îngroparea firelor electrice, restaurări (nu renovări cancerigene) de şarpante, faţade, piaţete, îngustarea treptată a suveranităţii celor care cred că volanul este un drept al omului, interzicerea termopanelor de plastic etc. Au apărut pieţele volante de sâmbătă care au readus oraşului bunătăţile uitate ale regiunii.

Se putea face, evident, mult mai mult şi cu mai mult respect faţă de ceea ce ne-a rămas din trecut. Multe clădiri seculare au fost lăsate să se prăbuşească (aruncaţi o privire la câteva din acestea, aflate în parcarea din spatele complexului Sugălete), altele au fost prinse în malaxorul reabilitărilor tragice, cu celebrele plăci de izolare, acoperiş de azbociment/tablă, uşi de plastic şi culori stridente.

Omniprezentul aparat de aer condiţionat pus pe faţade seculare, acest însemn al statelor slabe şi al individualismului feroce, a metastazat însă peste tot, ca o bubă de puroi. Firme cu neon aduc o atmosferă de benzinărie pe clădiri superbe (n-am înţeles niciodată de ce notarii şi avocaţii folosesc în continuare aceste hidoşenii). Mai nou, a aparut kitsch-ul istoric, cu fresce „toscane” sau detalii „medievale” parcă scoase din cărţile de colorat pentru grupa mare. 

Şi faţă de alte oraşe medii din România, să ştiţi că în Bistriţa stăm relativ bine. Ceea ce mă preocupă, însă, este faptul că până şi acolo unde cu chiu cu vai s-a oprit dezastrul, centrul istoric devine fie theme park touristic în cel mai bun caz (exemplul clasic este Alba Iulia), fie un loc care se zbate de ceva ani să capete orice fel de viaţă (Bistriţa).

În ambele cazuri, localnicii dau prea rar pe acolo. E bine că s-au pietonalizat zonele, că s-au refăcut faţadele clădirilor vechi, că se continuă aceste tendinţe. Se bea o cafea mai bună la Bistriţa de când cu Copacul de Cafea şi se poate sta la o terasă sau într-un gang umbros la o masă, fără să îţi laşi pielea acolo.

Linia verde bugetată de Primărie este o idee excelentă, pe trend nord-vest european. La fel, colaborarea cu excelenta echipă de la Planwerk cu privire la piaţa de lângă Biserica Evanghelică este de bun augur. Însă parcă de la un punct încolo, centrul nostru istoric pedalează în gol, semn că centrul nu e foarte iubit. Majoritatea locuitorilor pare că stau în cartierele lor, cel mai adesea văduvite de orice spaţiu comun în care să ieşi şi să respiri, deşi din Decebal pe pietonal se poate ajunge pe jos, prin alei şarmante, în doar 10 minute, iar comercianţii din centru nu sunt mai scumpi.

E plin centrul de apartamente superbe din secolul trecut, cu tavane înalte, parchet de stejar şi curţi liniştite care în alte ţări s-ar vinde pe preţul a două vile, chiar şi aşa nerestaurate, dar care la noi sunt vacante sau lăsate de izbeliște. Puse împreună, podurile Bistriţei vechi restaurate atent, cu sprijinul celor de la Patrimoniu, ar da oraşului sute de apartamente „de revistă” (apartamentele de bloc de pe Calea Moldovei şi din zonele cu trafic sunt mai scumpe).

E plină Bistriţa şi împrejurimile ei de construcţii noi, în medie gigantice şi urâte. Gândiţi-vă ce s-ar fi putut face cu acel capital - dacă ar fi fost investit cu grijă şi cu supraveghere profesionistă, în imensele spaţii de locuit din centrul istoric!

Media joasă a veniturilor nu este, aşadar, o bună explicaţie a stării de fapt. Problema e că dincolo de faţadele restaurate, majoritatea foarte bine - tronează fie locuirea pauperă a celor marginalizaţi brutal de economia capitalismului slab reglementat, fie renovările brutale făcute de proprietari de spaţii comerciale pentru care polistirenul, rigipsul şi gresia sunt la fel de obsesiv promovate, pe cât era betonul la stalinişti.

Nici nu vreau să mă gândesc la câte elemente de tâmplărie interioară, corpuri de iluminat antice, scări de piatră naturală cu patină sau sobe monumentale au ajuns în groapa de gunoi de la Tărpiu, sau, cum se întâmplă des, aruncate prin pădurile de lângă Bistriţa.

Mai peste tot în România, capitalismul neoliberal care maximizează libertatea individului cu bani este mai necruţător cu patrimoniul decât a fost ceauşismul, care doar l-a îngheţat în timp. Tristă ironie pentru intelighenţia care a promovat acest sistem socio-economic care dă prioritate principiilor pieţei, dar lăcrimând amar după un trecut idealizat, ale cărui rămăşiţe sunt devorate de exact acele principii.

Răul odată apărut, însă, ce ne rămâne totuşi de făcut? Cum îi aducem pe oameni fizic în centrul oraşului, cum le oferim sentimentul de comunitate într-o eră în care cei cu mijloace se izolează tot mai mult de societăţile de pe urma cărora trăiesc? Cum facem din clădirile de patrimoniu - spaţii de locuit sănătoase şi respectuoase faţă de trecutul architectural într-un mod care să evite segregarea socială tot mai vizibilă?

Cum salvăm moştenirea trecutului, cum evităm pericolul muzeificării oraşului? Cum poate comerţul din centru să facă faţă comerţului electronic, supermarketurilor şi restaurantelor cu parcare? Şi cum racordăm revitalizarea centrului istoric la o strategie care să facă un salt de calitate în viaţa zilnică din cartierele de blocuri în care trăiesc majoritatea bistriţenilor? În editorialele următoare voi creiona câteva începuturi de răspuns din limitata mea experienţă şi din cunoştinţele pe care le stăpânesc...

Cornel Ban,

Boston, 9 aprilie 2017