Prin elite se înţelegea desigur intelighenţia liberal-conservatoare şi/sau forţa elită tehnocratică a regimului comunist ajunsă la putere şi susţinută de buni capitalişti locali şi internaţionali pregătiţi să smulgă economia din pumnul maselor ignare şi al directocraţiei comuniste nepregătite. Inegalităţile sociale şi politice tot mai frapante, rezultate din realităţile ceva mai banale şi mai noroioase care au urmat, au devenit treptat structurale, România devenind o ţară în care sistemul politic şi economic este în mare parte aservit elitelor economice.

Această transformare structurală a societăţii şi politicii pune sub semnul întrebării atât şansele unei prosperităţi sustenabile pe termen mediu, cât şi înseși șansele democrației românești de a supraviețui recrudescenței autoritarismului și postfascismului european. Atunci când nu aproba efectiv acest flagel, fenomen tot mai comun, tezele nouăzeciste au prea puține lucruri serioase de spus pe acest subiect.

Într-o carte apărută în 2014 am arătat că, pe întregul parcurs al dezvoltării sale ca stat independent, România s-a remarcat prin diverse grade de eşec în desconsiderarea dezideratului reducerii inegalităţilor generate de combinaţia de neo-feudalism, capitalism şi stat aservit elitelor. Rezultatul a fost o deprimantă subdezvoltare socială a cărei critică s-a consumat mai ales în registre etnocratice, morale, religioase şi estetice. Perpetuarea tezelor actuale despre necesitatea inegalităţii şi dispreţul faţă de săraci în holurile puterii politice, culturale şi economice amintesc de mentalul violent cultivat de marii proprietari şi arendaşi de pământuri din România de dinainte de Primul Război.

Aceste tragice fundături ideologice au ţinut câteva generaţii de lucrători ai pământului într-o barocă satrapie socială. Interbelicul a schimbat puţine, prăbuşindu-se în cele din urmă în autoritarism făţiş, iar naţional-comunismul a adus propriile lui forme de violenţă socio-economică împotriva majorităţii. Teza că ceauşismul a fost o formă de egalitarism este ciudată, în condiţiile în care naţional-stalinismul românesc a fost guvernat din buncărul sultanist al familiei marelui cârmaci şi a unui aparat represiv unic în regiune, prin lipsa de ezitare în a pune mitraliera pe mase.

Ai zice că o ţară aflată la polul inegalităţii şi sărăciei europene ar trebui să fie de-a dreptul panicată de largile falii sociale care o caracterizează, pentru că prin acele falii se poate scurge azi-mâine bruma de democraţie înspre mobilizările clericalist-autoritare şi etnocratice care au apărut prin vecini (gândiţi-vă la Ungaria lui Orban sau la Polonia partidului autocrat PIS). Nici vorbă de aşa ceva.

Dimpotrivă, o mare parte a elitei politice, culturale și economice a democrației românești a încetățenit ideea că inegalitățile frapante sunt necesare pentru a-i speria pe angajați și șomeri cu sărăcia extremă pentru a-i salva de lene levantină, comunism rezidual și alte racile atribuite angajatului local.

În acest univers intelectual, discuţia despre prioritatea reducerii inegalităților este periculoasă, o expresie a recrudescenței „extremei stângi” sau expresia luxului caracteristic țărilor bogate, „naive” și, cum se plusează mai nou, „socialiste.”

Ca un brahmin sigur pe stabilitatea eternă a ordinii sociale pe care o contemplă estetizând întins pe pernele de la vârful piramidei sociale, purtătorul de cuvânt al ordinii dominante ne spune că nu există alternativă și că Occidentul este în declin pentru că cheltuie prea mult pe solidaritate socială. Pe scurt, la muncă!

Lăsăm la o parte caracterul imoral și adesea șocant al inegalităților sociale din România de azi. Poate ține de preferințe ideologice personale. Lăsăm la o parte încadrarea la extremism politic și invitația de imigrație în Coreea de Nord adresată celor care s-au încumetat să pornească discuții despre inegalitate socială care sunt de decenii întregi legitime în marile democrații occidentale.

Lăsăm de asemenea la o parte faptul că logica de mai sus ne-ar conduce la ipoteza absurdă că țările nordice, Slovenia și alte țări care țin inegalitatea sub control ar trebui să fie spații de dezastru economic. Să ignorăm de asemenea pentru o secundă faptul că inegalitatea economică se traduce în inegalitate politică, așa că a fi insensibil la redistribuția bogăției pentru a reduce inegalitățile sociale nu are de-a face cu liberalismul politic.

Dar chiar dacă e să rămânem doar în cadrele economiei mainstream definită de un FMI sau un Lawrence Summers este clar că, pe ansamblu, ratele mari de sărăcie și inegalitate nu duc la eroismul schumpeterian al anterprenorului, ci la stagnarea investițiilor și, prin urmare, la stagnarea economiei capitaliste. Nu vorbesc aici de nu știu ce economist din stânga academică. Vorbesc de economiștii FMI care sunt de părere că inegalitatea duce la volatilitate în sistemul financiar, slăbiciunea sistemelor de solidaritate socială asigurate de stat fiind compensată prin boom-ul creditelor nesustenabile și a acumulării surselor de risc sistemic. La fel, Banca Mondială arată că inegalitatea slăbește masiv capacitatea creșterii economice de a reduce sărăcia, sugerând că fără impozite progresive, stat social, și alte mecanisme de redistribuție a bogăției, flagelul inegalității se va extinde.

Statul român face prea puțin în aceste sens și, prin grilele sale de salarizare sau tăierile de salarii din cota fixă în vreme de austeritate este chiar unul din marile motoare ale inegalității. Când până și intelectualii FMI sunt speriați de viitorul adus de neoliberalism, reacția de semi-periferie este, evident, apărarea vechilor dogme slăbite la centru.

1989 a fost șansa enormă de a pune țara pe traiectoria unei democrații politice și sociale. Integrarea europeană a fost alta. Ne-a ieșit o combinație de finamentalism de piață combinat cu corupție și dependent și reproducerea privilegiilor neofeudale. Biruri care apasă munca și relaxeaza capitalul. Investitori strategici subvenționați ca niște regii autonome. Bănci care se pricep mai bine la bule decât la finanțat industria sau agricultura. Reglementări de mediu și muncă subțiri și aplicate selectiv.

O țară ca o linie de ansamblare, cu ceva șanse de reindustrializare, dar fără capacitatea de a concepe și impozita aici valoarea adaugată serioasă. Un stat social costeliv în raport cu resursele țării și nevoile celor fără putere. Un sistem de educație națională în care accesul și performanța depind tot mai mult de clasa socială sau genul de localitate din care vii. Orașe sufocate de trafic și stigmatizarea transportului public. Muncă multă, adesea peste program și parțial neplătită.

Șomaj intelectual masiv și precaritate extremă a tineretului destul de norocos să gasească un serviciu cu șanse de promovare socială. Mult baronet și beizadele împărțind favoruri, licitații, bani europeni și rețele de evaziune. Biserica-stat, jandarmerie bătăuță și rețele baroce de servicii secrete. O cultură „înaltă” tot mai rasistă, mai piețistă și mai clasistă.

Da, țara a evitat implozia economică avansată și și-a salvat o parte a bazei industriale, însă cu o societate decimată de câteva valuri de traume economice. Sunt traume adânci care anunță ceva bun doar în fanteziile violente ale terapeuților de șoc. Ieșirea din mediocritate economică și subdezvoltare socială pe calea unei democrații de mare intensitate ar trebui să înceapă cu examenul critic al delirului neoliberal și al escapismului naționalist care își ridică din nou capul prin regiune.

Efortul ar trebui să continue cu reimaginarea statului și politicilor sale pentru a instituționaliza un model de dezvoltare care să genereze mai mult decât linii de ansamblare și un model social care să producă cetățenie socială, nu caste sociale. Faptul că mai toată Europa este prinsă într-o sumedenie de cercuri vicioase face cu atât mai urgente aceste eforturi. Dacă nu din înțelepciune sau omenie, măcar din frica de barbarie.

Cornel Ban,

Boston, 5 februarie 2017