Este, de asemenea, de remarcat că această evoluţie pozitivă vine cu o creştere a industriei care este la fel de mare precum cea a consumului (7%). Este, deci, de bine.

Mulți s-au grăbit să anunțe că de abia acum culegem roadele austerității marca Băsescu-Boc. Mark Blyth, fostul meu coordonator de doctorat de la Brown University (și care va conferenția în curând la Cluj) vorbea despre REBLL Alliance (România, Estonia, Bulgaria, Letonia, Lituania), grupul de țări care a aplicat unele dintre măsurile de austeritate cele mai dure în perioada ultimei crize. Blyth explică pe larg acest lucru în cartea sa Austeritatea: Istoria unei idei periculoase, publicată în limba română de superba editură Tact din Cluj, un actor din segmentul premium pe zona gândirii economice alternative în România.

Acolo, profesorul de la Brown University arată că România, Bulgaria și balticii erau dați ca model de austeritate de succes și explică de ce (1) revenirea economică din aceste țări are mai multe moașe, iar austeritatea nu este una dintre ele (2) chiar dacă ar fi adevărat că austeritatea le-ar fi prins bine, aceste țări au exportat în piețe care nu au cunoscut recesiuni serioase (Germania, scandinavii) și au un profil politic care nu permite exportarea experienței lor în democrațiile din periferia zonei euro.

Însă România are acum o creștere economică record în UE și face progrese considerabile legate de colectarea taxelor, în parte pentru că nu mai practică austeritatea de câțiva ani buni. S-a pășit în afara logicii austerității, atunci când s-a adoptat politica de revenire asupra tăierilor salariale, TVA redus la alimente, măririle de salariu minim, investițiile în serviciile publice sau pachetele de sprijin social cu mutiplicator fiscal mărit. Și este bine.

Stimularea cererii interne, rezultată în urma acestor măsuri, în combinație cu întărirea ANAF și exportul crescut de produse industriale cu valoare adăugată mai mare au avut efecte de creștere fără a deregla consolidarea fiscală. Evident că s-a dat foarte mult și zonei de business, dar tot ca parte a acestei gândiri mai degrabă keynesiene.

Date fiind veștile bune despre creștere, România își poate constitui spațiu fiscal pentru situații de recesiune, când vor fi presiuni externe pentru austeritate. Ar fi însă o mare greșeală folosirea acestui argument pentru a subția și mai mult statul social, și așa costeliv, sau pentru a ataca învățământul, sănătatea, trasportul public. Dimpotrivă, conjunctura favorabilă ar trebui folosită pentru reforme fiscale care să reducă decalajele din societatea noastră, de departe cea mai inegală din UE.

Înainte să ne batem în piept, să ne amintim că o mare parte a celor ce muncesc în această țară trăiesc în precaritate, condiții de locuit precare și adesea neigienice, au șanse mici la o pensie decentă după decenii de roboteală și se luptă cu sisteme de sănătate în care accesul e tot mai privatizat (formal și informal).

Să ne amintim apoi că salariile din țara noastră sunt atât de mici încât generează ilaritate în străinătate. Suntem apoi țara cu cea mai injustă distribuție a veniturilor din Uniune, în care disproporția dintre vârful și baza piramidei sociale este o rușine. Nu trebuie să fii de stânga să te oripileze asta. Un bun liberal ar trebui să fie îngrijorat.

Dacă nu mă credeți citiți studiile empirice ale FMI (ca să nu mai vorbesc de studiile produse în sistem peer review) despre efectele negative ale inegalității crescute asupra sustenabilității financiare, fiscale și antreprenoriale în capitalismul modern. Ideea că inegalitatea ridicată e bună pentru că îi sperie pe oameni să muncească mai din greu este o simplă formă de propagandă în favoarea celor care beneficiază de sistemul economic în care trăim.

Aici trebuie clarificat un lucru important: crearea de spațiu fiscal pentru următoarea criză nu trebuie să se facă neapărat prin austeritate (tăierea cheltuielilor). Ea se poate face mărind fie ratele de impozitare (să zicem prin redevențe mai mari, impozit progresiv), fie mărind rata efectivă de colectare acolo unde ea este extrem de scăzută: impozitul pe profit, avere, proprietăți imobiliare de lux.

Deși FMI are experți foarte buni în a urmări banii pitiți în offshore-uri, nu am văzut foarte multe angoase la București legate de urmărirea banilor celor ce își optimizează veniturile prin paradisuri fiscale. La fel, felicitări DNA pentru anticorupție, dar eficiența lor pe frontul recuperării daunelor produse bugetului este rizibilă.

Nu sunt însă deloc de acord că poți să ai un sistem social și fiscal sănătos tăind în continuare taxele. Se putea face mult mai mult pe partea de colectare și, mai ales printr-o reformă fiscală care să pună capăt sistemului regresiv de taxare pe care îl avem acum, o reformă care să echilibreze raportul dintre muncă și capital, raport care ne așează în vecinatatea unor state mult mai puțin dezvoltate și mai antisociale decât noi. O astfel de reformă ne-ar da resursele de a reeechilibra raporturile între muncă și capital, dar spațiu fiscal la următoarea recesiune sau poate criză a balanței de plăți, și, deci, posibilitatea de a evita austeritatea venită pe calea condiționalităților cerute de finanțatorii externi.

Faptul că nu s-a făcut această reformă fiscală atestă nu doar patologiile noastre politice (care, de altfel, nu ne sunt specifice), ci și o anumită stare de dependență intelectuală și economică în care spațiul de manevră privind politicile publice este redus atât la nivelul percepției, cât și al realității.

Cornel Ban,

21 mai 2017, Boston