Când m-a invitat Gabriela Montoiu să particip la evenimentul organizat de ea, Atipic Beauty, am răspuns imediat că vin, dar i-am explicat și că am o mare problemă de care mi-e teamă. Mă copleșesc emoțiile de fiecare dată când sunt în preajma unor persoane cu dizabilități. Dacă de obicei mă știți puternică și curajoasă, aflați că nu-mi pot controla sensibilitatea fie că sunt în preajma unui copil cu autism, fie a unei persoane în scaun cu rotile – de exemplu. Nu-mi pot explica de ce, dar așa sunt dintotdeauna. Atipic Beauty m-a vindecat parțial. Acesta era scopul. Mi-am luat lecția și acum văd multe cu alți ochi.

Miercuri seara a avut loc prima întâlnire cu tinerele care urmau să susțină joi seara, la Bistrița, prezentarea de modă atipică. Am știut dinainte că Paula Andreea Hădărag urma să fie tânăra alături de care urma să stau. Și am cunoscut-o. Chimie perfectă între noi de la primul schimb de vorbe. Venise de la Târgu Mureș alături de mama ei. Știam doar că e în ultimul an de master la Facultatea de Psihologie. Nu-i știam deloc povestea. Mi-a spus-o ea, detașat. Și-a pierdut abilitatea de a merge când avea 17 ani, adică în urmă cu aproape 8 ani, când era în clasa a X-a. Un accident de mașină cumplit în care ea, după impact, a fost aruncată și zdrobită lângă mașină. „Avea minus unu la sută șanse de supraviețuire. Tot pieptul, coastele toate i-au fost zdrobite...” – mi-a șoptit Monica, mama ei. Apropo, e singurul copil al familiei. Paula s-a trezit la spital după câteva zile de comă. Apoi, când a ajuns într-o clinică de recuperare din Ungaria a realizat, uitându-se în jur, că, la fel ca restul pacienților, nu va mai putea merge niciodată. Părinții nu au avut curajul să-i spună. S-a uitat apoi la mâini și a fost bucuroasă că le poate folosi și și-a făcut planul de a fi independentă chiar dacă toată viața va avea nevoie de un scaun cu rotile. Și i-a ieșit planul. Astăzi are casa ei, ridicată din banii primiți de la asigurări după accident. La Bistrița a venit cu mașina ei, pe care o conduce tot ea. Și în care urcă singură și din care tot singură se dă jos și intră în casă sau merge la magazin sau unde vrea ea. Și tot la volanul mașinii ei a mers până în Budapesta. Și nu o poate opri nimeni din drumul ei. E ambițioasă și mai puternică decât mulți dintre noi. Face în fiecare zi singură lucruri pentru care noi nu depunem niciun efort și nici nu realizăm cât de importante sunt sau ce greu ar fi să le faci într-un scaun cu rotile.

Discutând noi despre mesajul evenimentului, la un moment dat am întrebat-o unde greșim noi față de persoanele cu dizabilități. Și mi-a explicat. Dacă urăsc ceva e să vadă mila în ochii noștri. Ar vrea să vadă un zâmbet cinstit, o privire sinceră și interesată, să descopere omul din ei, ignorând scaunul cu rotile. Pe Paula o deranjează foarte mult atunci când persoane care vor să o abordeze, fără să-și dea seama, i se adresează mamei sau îi pun acesteia întrebări pe care ar vrea să i le adreseze ei. În mod inconștient este evitată, iar asta o face să se simtă diferită, îi reamintește că are o problema de care ar uita, dar noi, prin astfel de gesturi, nu o lăsăm să uite.

Dacă îi împiedică ceva să-și trăiască viața și să-și găsească o slujbă aceea este rampa de acces. Când i-am sugerat Paulei să se specializeze pe terapie pentru copiii cu autism după ce va termina masterul, că e mare nevoie de astfel de terapeuți, instant mi-a răspuns: „Dar dacă nu pot intra?! Dacă este la etaj și eu nu pot ajunge singură? Trebuie să mă interesez...”.  Atunci am înțeles ce înseamnă pentru ei rampa de acces. O viață normală. Le știam utile și absolut necesare, dar nu am știut niciodată cum este privită lipsa unei rampe de acces într-o instituție, într-un bloc, o pensiune sau un hotel. Știți cum sună? Acces interzis! Și asta este extrem de dureros. Le reamintim că au o dizabilitate și, ce să vezi, ghinion, la ei nu ne-am gândit că există și, evident, nici la o rampă de acces pentru ei. În România este un adevărat calvar să-ți găsești o locuință unde să aibă acces o persoană în scaun cu rotile. Ca și o pensiune care să-ți permită cazarea. La Felix, de exemplu, unde merg măcar o dată la două luni la un centru de recuperare, Paula îmi povestea că nu a găsit nicio pensiune unde să se cazeze. Niciuna! Singura cu rampă de acces avea ușa băii prea îngustă să-i permită să intre cu scaunul și să se descurce singură. Acum, Paula visează să acceseze fonduri europene și să facă la Băile Felix o pensiune în care să aibă acces persoanele cu dizabilități. Știe tot ce e nevoie, doar așa și-a amenajat și casa să fie total independentă. Și la ce ambiție are, nu va renunța ușor. Pentru ea nu există nu pot. Ca și pentru restul fetelor. Dacă pot fi manechine într-o prezentare de modă atipică, pot multe. Mult mai multe decât noi. Și nu au de ce să inspire milă, ci dimpotrivă, toată admirația noastră.

Restul ne revine nouă. Le punem - voluntar sau involuntar – acces interzis. Cei care au fost aseară la Atipic Beauty și-au luat lecția de viață și au învățat mai multe, au prins mesajul evenimentului și sunt sigură că de astăzi își vor deschide inima, vor vedea omul și frumosul din el, nu dizabilitatea.

Eu, prin participarea la Atipic Beauty am câștigat o nouă prietenă. O cheamă Paula și este absolut uimitoare. Ambițioasă peste măsură, cu mult umor, francă, o personalitate asemănătoare cu a mea. Frumoasă foc, cu un zâmbet cuceritor și foooarte sociabilă. A fost chimie perfectă între noi și știu că vom păstra legătura mult timp de acum încolo, iar planurile noastre vor schimba puțin lumea cu una mai bună. Iar toate ăstea nu le-am constatat vorbind cu scaunul cu rotile, ci cu ea. Cu Paula, noua mea prietenă de la Târgu Mureș.

Felicitări Asociației Open Your Heart și Magdei Coman pentru ideea acestui proiect care schimbă mentalități, iar Gabrielei Montoiu și echipei sale pentru inițiativa de a aduce la Bistrița Atipic Beauty și lecția sau lecțiile de viață oferite de un astfel de eveniment excepțional organizat.