Nebănuite sunt căile lui Dumnezeu care a făcut posibil ca ieri seară să fie invitaţi la Bistriţa Daniel Perdigão (reprezentant al Institutului Camões) şi Virgil Mihaiu – unul dintre cei mai avizaţi comentatori de jazz, scriitor, diplomat român, promotor cultural, profesor de estetica jazzului la Academia de muzică “Gheorghe Dima” din Cluj, performer de jazz-poetry şi primul director al Institutului Cultural Român din Lisabona între 2006 şi 2012.

Într-o română impecabilă – portughezul Daniel Perdigão a povestit – completat pe alocuri – în punctele esenţiale, de Virgil Mihaiu – cât se poate de cuceritor şi palpitant – despre faptul că prima sa carte citită în română a fost un volum de George Coşbuc şi despre multiplele similitudini care există între cultura lusitană şi cea română – începând de la intraductibilul “dor”, cuprins, în portugheză, de “saudade” şi terminând cu “doina”, care şi-ar putea regăsi proiecţia în “fado”.

Despre celebra cântăreaţă de fado Amalia Rodriguez şi senzaţionalul ei concert din ’68, de la Braşov – diva care nu avea nici 4 clase, dar care, în schimb, avea o voce dumnezeiască şi o carieră întinsă pe mai bine de o jumătate de secol. Despre cum a fost descoperită şi promovată de regimul dictatorului Salazar – promotorul celor 3 F (Fado, Fotbal, Fatima), conştient fiind că fotbalul, religia şi muzica vor ţine poporul sub papuc...

Despre originea acestui tulburător şi fatalist cântec interpretat la început în cârciumi şi bordeluri, simbol al unui popor obedient, umil, împăcat cu soarta-i mizeră - şi abia mult mai târziu înălţat – graţie Amaliei Rodriguez – la rangul de artă şi muzică cultă...

Despre felul spectaculos în care a evoluat Amalia Rodriguez – în paralel cu Portugalia, de la dictatură spre democraţie – reuşind să depăşească graţios momentul în care a fost acuzată că ar fi vocea protejată a regimului dicatorial, despre cum a adunat în jurul ei o ceată de poeţi care să-i scrie versurile – despre cum accepta senin să cânte absolut peste tot – la curţile regale europene dar şi la picnicurile unor prieteni sau despre doliul naţional declarat la moartea ei...

Nici Lucian Blaga – poetul îndrăgostit de Bistriţa – având chiar şi o casă în care se retrăgea aici deseori – nu a fost străin de Lisabona, poetul fiind numit de Carol al II-lea (şi acesta locuitor al oraşului nostru pentru o vreme) ambasador plenipotenţiar pe lângă Legaţia din Lisabona – unde Blaga a şi scris volumul “Curţile dorului”, cu peisaje citadine sau urbane, în ciuda faptului că fusese până atunci un poet al interiorităţii... Chiar şi în Luntrea lui Caron, Lucian Blaga a reuşit să încropească un portret solar al Portugaliei şi Lisabonei...

Acestea şi multe alte poveşti savuroase, inclusiv despre jazz-ul lusitan contemporan, pigmentate cu secvenţe video şi muzicale au înseninat definitiv seara de vineri pentru cei care au participat la Biblioteca Judeţeană, la întâlnirea cu Daniel Perdigão şi Virgil Mihaiu...