Abandonați la naștere de părinți, condamnați să-și trăiască copilăria într-o casă de copii, iar pentru tot restul vieții condamnați să poarte ”stigmatul” că sunt de la ”casa de copii”, adică ai nimănui și la mila oricui. Nu au cunoscut niciodată ce înseamnă Crăciunul în familie, iar masa de Crăciun era mai aparte la orfelinat, specială când de ea se ocupa neamțul a cărui fundație îi găzduiește la Șintereag, iar astăzi o tristă amintire. Dar nu masa de Crăciun îi îngrijorează pe ei, ci viitorul nesigur. Condamnați de societate ca fiind ”de la casa de copii”, nimeni nu-i angajează pe termen nedeterminat și trăiesc de pe o zi pe alta din mici munci sezoniere. Viitorul n-a fost niciodată sigur pentru ei și nici optimist.

În câteva rânduri este drama a patru tineri care trăiesc în casa unei fundații patronată de un cetățean german, aceeași fundație care o găzduiește și pe mama care își crește singură cei cinci copii în cea de-a doua casă a fundației de la Șintereag. De fapt așa am cunoscut-o pe Crina, în casa vecinilor unde ajunsesem să le scriem povestea (citește AICI). Văzând că suntem dispuși să dăm o mână de ajutor, timidă, fata ne-a șoptit cu o voce stinsă că și ea ar avea nevoie de ajutor. Când am întrebat-o ce, ne-a răspuns că își dorește un loc de muncă pentru ea și pentru băieții alături de care locuiește în cealaltă casă a fundației. Ne-a spus că peste iarnă nu au din ce trăi, că nu au niciun ban, iar băieții erau plecați la una din puținele munci de peste iarnă care le asigură un venit: să dea zăpada din curți, după ce peste noapte a nins puternic. Dacă vara mai ajută sătenii la câmp, iarna, în afară de dat zăpada și tăiat lemne nu prea e de lucru nimic. Iar fără o slujbă sigură stau cu frica zilei de mâine în fiecare zi.

Cam așa decurge viața celor patru tineri din reportajul de astăzi: Crina Bucur, Cătălin Fulop, Vasile Lenghen și Ioan Szabo, care timp de 18 ani au crescut la Centrul de Plasament din Beclean.

Din casa de copii, direct în stradă...

După ce au împlinit 18 ani, cei patru tineri au ajuns în stradă, unde au supraviețuit numai ei știu cum. Apoi norocul le-a surâs datorită unui neamț, care a cumpărat la Șintereag o casă unde îi lasă să stea pe cei crescuți în casele de copii și ajunși în stradă, până când prind aripi și pot trăi singuri, pe puterile lor.

”La împlinirea vârstei de 18 ani am plecat de la casa de copii. După aproape doi ani de stat pe drumuri am aflat despre această fundație și am luat legătură cu domnul Tony. De șapte ani de zile stau aici și am prins și cealaltă generație de tineri care au stat aici. După ce și-au făcut bani încât să poată trăi pe cont propiu, au plecat. Dintre noi patru, eu sunt veterană aici”, ne-a povestit Crina, care are acum 27 de ani.

”Am plecat de la casa de copii și am ajuns pe străzi, bineînțeles. Am stat așa câțiva ani, iar de doi ani și jumătate stau aici la fundația asta”, ne-a explicat și Ioan (Ionică - cum îi spun prietenii), care a împlinit 26 de ani.

”Eu am un an și jumătate de când sunt aici. Odată ce am plecat de la casa de copii am stat pe drumuri, pe unde am apucat, apoi am stat puțin la o verișoară în Beclean, iar apoi am aflat de locul acesta și am venit aici. Acum am 27 de ani”, ne-a spus optimist Vasile.

”Am 24 de ani. Eu nu am încă nici un an de când sunt aici. Am stat mult pe străzi, am avut probleme și, deși m-am cumințit, am fost acceptat cu greu la această fundație. Dar sunt mulțumit că mi s-a oferit șansa asta”, ne-a povestit Cătălin.

Nicio șansă să te angajezi dacă porți stigmatul ”crescut în casa de copii”

Ionică a lucrat la Șintereag, la betoane, însă din octombrie 2011 nu a mai fost angajat nicăieri. Ca să aibă din ce trăi, pe timp de vară a mers și a ajutat sătenii la câmp, iar iarna dă o mână de ajutor la lemne și la deszăpezit, cam singura sursă de venit în Șintereag.

”Mi-am depus cereri de angajare în mai multe locuri. O singură firmă mi-a spus că din primăvară s-ar putea să aibă nevoie de mine, dar o să mă anunțe”, speră încă Ionică.

Și Cătălin a mai lucrat la betoane împreună cu Ionică. Cel pentru care a lucrat a zis că-i mai cheamă pentru o lucrare, alta, când are nevoie de el și așa mai face rost de bani. Dar și-ar dori foarte mult să fie angajat cu carte de muncă. Ăsta e visul lui. Un loc sigur de muncă, să știe că poate să-și facă un plan măcar pentru câteva luni.

Vasile are o experiență de lucru mai vastă. A lucrat la un administrator neamț care se ocupa de finisări (gresie și faianță), dar pentru că a plecat în Germania, a trebuit să-și caute altceva de lucru. A ajutat pe alții la zugrăvit, gletuit, izolat...dar toate ”la negru”.

”Chiar ca și ajutor de bucătar am lucrat. Îmi place foarte mult să gătesc. Numai prăjituri nu știu să fac, dar în rest de toate” ne-a spus încântat Vasile, enumerând rapid unele mâncăruri pe care le știe face și pentru care e apreciat. Chiar l-am găsit spălând vasele după ce a gătit puțină mâncare.

Crina nu a avut noroc să stea prea mult la locurile de muncă. Deși a fost angajată în trei intreprinderi, la primele reduceri de personal a fost printre cei ”norocoși” și a plecat acasă.

”Aș vrea să lucrez. Orice. Nu mi-e rușine. Femeie de serviciu, orice aș putea să lucrez. Doar să fiu angajată. Numai că toți ne resping. Acesta e blestemul celor crescuți la casa de copii. Nu se pune deloc valoare pe noi și suntem dați la o parte de toți”, spune întristată Crina.

Când era neamțul acasă și tinerii se simțeau ca acasă

Tinerii povestesc că acum câțiva ani, neamțul care le-a oferit casa în care să locuiască stătea la Bistrița și venea foarte des să-i vadă. Îi sfătuia, le purta cineva de grijă și le cumpăra de toate când era nevoie: alimente, îmbrăcăminte, încălțăminte. A fost una dintre puținele persoane care le-a purtat cu adevărat de grijă, precum un părinte.

Mai mult, pe lângă casă tinerii aveau și pământ pe care să-l lucreze.

”Noi lucram pământul vara. Și din recoltă ne venea o parte nouă, iar cealaltă parte se vindea. Aveam ce mânca și nu duceam lipsă. Neamțul ne ducea și la cumpărături și ne cumpăram haine și încălțăminte. Dădea foarte mulți bani pentru noi și ne încuraja”, povestesc tinerii, cu o undă evidentă de regret în glas.

Masa de Crăciun era bogată și pentru prima dată termenul ”acasă” se materializa pentru cei patru tineri crescuți la casa de copii.

Odată cu neamțul, s-a dus și masa de Crăciun

Tony, pe care tinerii îl iubesc și-l prețuiesc enorm, a plecat în Germania, iar casa fundației, pământurile și ei au rămas în grija unei familii din Bistrița.

Tinerii povestesc că de atunci lucrurile s-au schimbat și nu în bine.

”Fundația asta merge în jos de atunci. Neamțul doar trimite bani, iar gestionarea acestora se face cum dorește familia aceasta. Producția pământului se vinde în întregime, iar ceea ce noi avem nevoie trebuie să ne câștigăm. Masa de Crăciun, hainele groase, păpucii de iarna sunt toate doar niște amintiri acum”, recunosc tinerii.

Nu au apă caldă, lemne au puține, iar bani de butelie cu gaz nu sunt. Fac mâncarea pe o sobă care e stricată și mai mult afumă camera decât încălzește.

Dorința lor cea mare: un loc de muncă. Și de Crăciun, masa de altădată

Ceea ce-și doresc cei mai mulți cei patru tineri condamnați de mici la o viață tristă și fără un viitor optimist este un loc de muncă stabil. Acesta e cel mai mare vis al lor, că de el s-ar lega împlinirea micilor lor vise și nevoi: mâncare, haine, lemne, bani de butelie, etc. Nu au bani în buzunare, iar zăpada s-a dus și odată cu ea și singura sursă de venit peste iarnă. Lemnele s-au cam tăiat și prea puțini săteni au nevoie să-i ajute la asta. Iar altceva nu-i de făcut la țară. Sunt oarecum disperați pentru că viitorul lor este cenușiu și nu prea văd nicio rază de speranță. Toată viața au stat la mila altora și așa stau și acum. Nu fură, nu cerșesc, vor doar o șansă să-ți agațe viitorul de ea.

Când am deschis subiectul zilei de Crăciun, în ochii lor au început să licărească lacrimile. Pentru ei de prea puține ori Crăciunul a fost vesel. Nu au cunoscut niciodată ce înseamnă Crăciunul într-o familie, știu doar că era mai vesel la Casa de Copii, primeau dulciuri. Masa de Crăciun e însă o amintire frumoasă pentru ei tot datorită lui Tony, binefăcătorul lor.  

Cu ochii în lacrimi, tinerii ne-au spus că pentru acest Crăciun doresc să aibă ce pune pe masă, așa cum era altădată. Să aibă puține alimente din care să-și facă mâncare și lemne să se încălzească.

Dar cel mai mult, ar dori casa în care locuiesc să devină din nou ”ACASĂ”, așa cum era când Tony era acasă, singurul care le-a purtat cu adevărat de grijă în viață. Sfatul și grija lui le lipsește cel mai mult. Nu au fost niciodată ai cuiva, doar Tony le-a lăsat impresia asta cât era acasă și îi întreba și pe ei cineva ce fac, unde au fost și le spunea cum să procedeze cu viața asta în care n-au dorit să vină dar sunt obligați să se descurce...

Flavia DANCIU

Campania ”De Crăciun fii mai bun”, ediția a III-a, este organizată de Bistrițeanul.ro și Mănăstirea Nușeni, cu binecuvântarea Înalt Prea Sfințitului Părinte Mitropolit Andrei Andreicuț. Află mai multe despre campania din acest an AICI.

Parteneri: Radio Someș, Magazinul Universul Jucăriilor și Agenția de Imagine