După ce luni de zile s-a bârfit pe la colţuri, s-a discutat mai mult în şoaptă despre trecutul tenebros al campionului ori s-au făcut pariuri (Va scrie sau nu va scrie despre puşcărie?, Nu are cum să-şi taie singur craca de sub picioare! De ce ar face aşa ceva acum?, etc.) – cartea autobiografică „27 de paşi” a văzut lumina tiparului, va putea fi cumpărată şi va fi prezentată publicului din Bistriţa miercuri, de la ora 19:00, la Hotel Metropolis, de psihologul clujean Mircea Miclea.

„Ştiu. Îmi asum de pe acum. Asta cu puşcăria e bucata din poveste care pe mulţi îi va pune pe gânduri. Nu are nimic eroic. Nu are nimic romantic. E un episod dur şi îngrozitor de trist. Pe scurt, la un moment dat în tinereţea mea, am fost cuprins de nebunia de a mă crede invincibil. Şi aroganţa asta m-a pierdut. (...) În urma unor jafuri armate comise în mai multe ţări europene şi a două evadări, am fost dat în urmărire prin Interpol, urmărit, prins şi judecat. Am primit o pedeapsă iniţială de 23 de ani... Apoi a apărut o lege, odată cu intrarea României în UE şi pedeapsa s-a redus automat la 13 ani. Fiind considerat un şef de bandă periculos, m-au închis într-o puşcărie de maximă securitate mai bine de 9 ani...”, scrie Tibi Uşeriu în cartea sa.

Cele aproape 220 de pagini sunt structurate în fragmente de mici dimensiuni care descriu tulburător experienţa alergărilor pe munte, grozăvia de a face faţă demonilor din trecut, dar şi încercările cumplite prin care maratonistul a trecut în timpul cursei extreme care s-a desfăşurat anul trecut la Cercul Arctic.

Dincolo de speculaţii referitoare la marketing, câştiguri sau strategii – cartea se citeşte pe nerăsuflate, cu lacrimi în ochi pe alocuri, cu spaimă şi groază când vine vorba despre pasajele în care Tibi Uşeriu descrie sec şi dureros amintirile unei copilării brutale, petrecute la limita dintre uman şi animalic, fără a încerca să justifice în vreun fel „nebuniile” de mai târziu: „Pe Bârgaie și în Bistrița, cât știam eu că există, bătutul copiilor era un sport la fel de popular și de firesc ca bătutul covoarelor de Paști și de Crăciun, între blocuri.(...) Odată cu bătăile, am dezvoltat și un soi de rezistență la durere, plus o pasiune secretă pentru singurele sporturi care m-au interesat vreodată - cele de contact. (...) Eu am 9 ani și sunt sluga lui. M-a băgat tata acolo, la schimb pe brânză, ca în fiecare vacanță de vară. Lecturile mele de vacanță sunt vaci, oi, iarbă, cai, fân, muncă, bătăi și umilință.”

Tibi Uşeriu povesteşte despre monstruozitatea de betoane a închisorii, despre sârma ghimpată și singurul petec de cer vizibil - şi acela acoperit cu plasă de sârmă, după ultima tentativă nereușită de evadare, când un elicopter urma să aterizeze în curtea închisorii pentru un român și un albanez - dar şi despre felul în care a devenit un număr, încercând apoi, cu bună știință, să uite cine este, ce alte vieți trăise - privind, ani de zile, un zid înfiorător de alb. 

„Ora 5 dimineața. Sună goarna. Scoală și morții din mormânt. Deținutul 2800 sare din pat. Dezbracă pijamaua de hârtie și îmbracă un costum albastru, standard. Face patul. Trec 2 minute și 17 secunde până când o mână îi deschide vizeta, însoțită de un zdrăngănit de chei. 2800 trebuie să fie în picioare în fața patului. Așa e regula. Un necunoscut îl privește fără nicio vorbă. Apoi, 2800 se spală pe față și pe dinți. Așteaptă. Orele trec chinuitor. I se aduce o mâncare anostă. Deși nu-i e foame, mănâncă. Azi nu și-a propus nicio grevă a foamei. Are de așteptat cam 10 ore până să fie scos afară, printr-un tunel, la plimbare. Singur, fără alți deținuți. Curtea închisorii e mică. Plimbarea din jurul piscinei are fix 27 de pași. (...) 

La prima vizită, Alin îmi spunea că pregătește un loc pentru întoarcerea mea. Că acolo o să-mi placă, că o să fiu binevenit. Că o să lucrăm împreună și că vom construi lucruri fantastice. Mi se părea că o luase pe ulei. Vorbea basme. Pe atunci, totul era abstract și de neînțeles, mai ales că nici vorbă să mă imaginez îngropat în munți, la Tășuleasa.

M-a luat pe sus și m-a transferat într-un univers paralel, pe care l-a creat de la zero, câtă vreme eu eram ocupat cu alte chestii (...) Urma să dau piept cu cele mai grele 6 luni din viața mea. (...) Acolo am reînvățat totul: să umblu, să lucrez, să mă bucur și să trăiesc fiecare zi ca un cadou venit de sus.

„După ce a venit de acolo, de atât de jos, după ce s-a luptat el cu toţi demonii lui şi a început să alerge şi să facă lucrurile normale pe care le face un om într-o viaţă normală, cele pe care Tibi nu a avut atâta vreme voie să le facă – a început să ne inspire. Unul dintre motivele pentru care noi ne asumăm treaba asta este că această poveste trebuie povestită...”, afirma Alin Uşeriu, coordonatorul Tăşuleasa Social şi fratele lui Tibi Uşeriu - într-un film de prezentare publicat pe Facebook.

Cât de dificil o fi fost pentru Tibi Uşeriu să scrie 27 de paşi, cât l-a costat sufleteşte o asemenea „aventură”, câţi vor citi şi vor cădea pe gânduri, câţi vor citi şi se vor îngrozi definitiv - numai Dumnezeu ştie. Nouă nu ne rămâne decât să ne bucurăm de încă o carte foarte bună, impecabil scrisă, care are şanse să lase dâre adânci în sufletele multora. Sau dimpotrivă... 

DE CITIT: Biserica Ortodoxă din Bistriţa. Într-o situaţie „disperată şi primejdioasă”

DE CITIT: „numărul 22 pe o stradă”... O stradă din Bistriţa străveche