Mi-e foarte greu să scriu pe acest subiect. Mi se pare o aberație să discutăm dacă trebuie sau nu să facă copiii religie la școală. E ca și cum am avea de ales între a ne zice seara rugăciunile, a ne boteza sau nu la biserică ori în primul râu sau, la fel de banal, a mânca sau nu atunci când ne e foame. Sunt lucruri în viață despre care știi că așa trebuie să fie și nu prea este mult loc de discuții și negocieri. Mă rog, eu așa am fost educată, poate mai rigid - ar spune unii, dar părinții mei sunt mândri de ce-a ieșit. Și eu. Am un Dumnzeu – cum se spune, iar la asta a contribuit și educația religioasă, insuflată de părinți și bunici, chiar în copilărie, în paralel cu mersul la școală. Nu făceam religie la școală, dar mi-ar fi plăcut.

Cum să negociem dacă să meargă sau nu copilul la ora de religie?! Merge! Ce altceva mai bun să facă?! Doar nu-i sparge capul o oră în care chiar se pot pune bazele unei educații sănătoase. Da. Sunt de acord că sunt și profesori care greșesc cu aberații predate la ora de religie, cum ar fi pedeapsa divină și potopul care vine dacă nu știu ce greșeală omenească face copilul. Că sunt profesori care se implică prea puțin și astăzi culeg roadele. Dar la fel  mai greșesc și profii de română, de matematică, de ce n-ar greși și un prof de religie, doar nu-i sfânt? Oare care ar fi rezultatul dacă i-am întreba pe părinți dacă să facă copiii matematică, fizică sau chimie. S-ar putea să avem o mare surpriză.

Religia mi se pare singura materie pentru suflet. Facem apel la suflet de multe ori de-a lungul vieții, dar nu ne zbatem să avem grijă de sufletul unui copil, să-l întărim, să-l modelăm, să-i dăm putere, să-l conturăm frumos, să-l învățăm ce-i milostenia, ce înseamnă să-ți ajuți aproapele, etc. Insistăm în schimb pe engleză și matematică, de parcă doar ăstea te fac om. Mi-e să nu ne mirăm peste ani când copilul, crescut fără Dumnezeu, ne va invita să ieșim afară din casă sau nu va avea miă și grijă de bătrânețea și neputința noastră. Veți răspunde că ăstea se obțin prin educație. Din păcate, prea puțini părinți stăpânesc arta educației și prea puțini dintre aceștia au și timp suficient să-l dedice educației copiilor.

Nu știu exact cum s-a ajuns să ne exprimăm în scris dacă vrem sau nu religie în școli, dar mi-ar fi plăcut ca un astfel de chestionar să fie aplicat la fiecare început de an școlar. De exemplu, în toamnă mi-ar fi plăcut să fiu întrebată: Sunteți de acord ca fiul dvs. să învețe să scrie și să citească după niște fișe și nu după un Abecedar, evaluat și avizat?! Nu ne-a întrebat nimeni că poate până astăzi primeau copiii măcar faimosul Abecedar după care au învățat toți deștepții zilei.

Dar, politica românească a permis să fim puși în față cu tot felul de situații aberante ca și cea de astăzi. Nu eram noi destul de divizați, a mai trebuit să ne împărțim în două tabere și pe tema: să facă sau nu copilul religie la școală. Să facă! Că oricum, statul nu s-a pregătit și pentru răspunsul NU, nefiind încă lămurit ce se întâmplă cu copiii care nu merg la ora de religie. Stau în bibliotecă, stau într-o sală de clasă, cine-i supraveghează?! Părinții care au zis NU probabil că nu cunosc și acest aspect. Să vedem cine răspunde de copiii care nu merg la ora de religie. Părintele care a cerut să nu fie la oră sau școala care nu dispune de un cadru didactic plătit să supravegheze copiii suspendați de părinți de la ora de religie.

Apropo. Să nu uit. Îi ador pe părinții care vor spune că a decis copilul dacă merge sau nu la ora de religie. Bravo. Așa se face educația. De aia preferă mâncarea de la fast food și nu fructele și legumele. Copilul e copil și trebuie ajutat să aleagă.

Sper să ne dea Dumnezeu sănătate și să ne vedem peste 15 ani să dezbatem rezultatul opțiunii pe care ne-o mai putem exprima până mâine. Să vedem atunci cine a făcut mai bine. Eu că i-am trimis la ora de religie sau cei care nu i-au lăsat.