Elegant, siluetă atletică, ras complet pe exteriorul neurocraniului, cu o pedanță vestimentară atent gestionată, pare mai degrabă tipul pragmaticului, preocupat de făcut bani și de salvat conturul.

Așa că îl uit, până azi.

Azi, când la Muzeul Grăniceresc Năsăudean, dau din nou de el. Expoziția de pictură ”Cadre” a pictorului Marius Bodea, năsăudeanul. ”Cum, nu-l știți pe Marius Bodea, care pictează?” - mă interoghează ghidul muzeului, uluit.

N-am idee cine e omul, încerc să-l identific printre fețele cotidiene de pe stradă. Apelez la clișee, cică e pictor fantastic, caut în minte niște plete, o față pastelată de paloarea romantismului, niște degete cromatizate de uleiuri...

Mă mir când îl văd taman pe el. Pictorul nostru e omul din parcare. Nimic din ținuta lui nu indică producția afișată pe pereții muzeului.

Despre arta lui. Voi fi franc, pentru că artistul îmi e simpatic și-mi permit.

Primul lucru care frapează este eterogenitatea tematicii. Portrete clare, într-o tentă de un dramatism cutremurător, aproape agresiv, totul învăluit într-o lumină a la Caravaggio, cu tonuri abisal închise și alternanțe de raze solare zvârlite brutal pe fețele subiectului. Peisaje de un realism aproape baroc, având ca subiect un Năsăud scufundat în nostalgie, sub ceruri improprii, ca niște inserții fantastice, de-ți vine să alergi afară și să-l contrazici pe autor cu realitatea pe retină. Nuduri amorfe, de o corectitudine anatomică ireproșabilă, înmuiate în cețuri mătăsoase, ca niște fraze neterminate. Piese posmoderniste, jocuri volumetrice îndrăznețe, trădând o mână academic instruită, de profesionist bine disimulat sub entuziasm creator.

Și cromatica. Dumnezeule mare, cromatica! Îți sar tablourile în brațe, în ochi, se strigă unul pe altul cu disperare, și toate, în simfonie, mărturisesc frontal despre un stăpân al pensulei neliniștit și pălmuit de viață. Un zbucium greu irupe de pe rame și lasă răni prelungi, sângerânde, în ochiul privitorului.

Genul de expoziție care se vernisează cu echipajul de resuscitare în sală.

Năucitoare și confuze, tablourile lui Marius vorbesc, dar ce spun eu, urlă în gura mare despre inima din el, zbătătoare și căutătoare, ca o corabie pe mări neumblate. Corabie cu pânze. Pânze cu rame, pânze cu sunete.

Fain de tot.

Grăbiți-vă. De azi în două săptămâni omul își strânge pânzele, ca un pirat al culorii ajuns în port, și iară tace vreun deceniu, două.

Sau nu?

Crin Triandafil Theodorescu