Te înșeală prietenii, te fură inima din tine, ca o hoață, te dau cu capul de pereți vorbele altora, ca bolovanii ascuțiți îți izbesc obrajii? Ai mai auzit.  Ai mai văzut.

Și totuși, din timp în timp, viața te surprinde, mirat, îngrozit, copleșit.

Săptămâna asta, în Constanța, s-a petrecut o faptă (?), o întâmplare (?): o mamă a preferat să moară în loc să-și ucidă copila din pântece. Bolnavă de cancer, dar într-un stadiu cu mari șanse de supraviețuire, și cu posibilitatea unei alte viitoare sarcini, Mihaelei (sfânta) i s-a cerut de către medici să renunțe la prunc și să avorteze.

Prima reacție a Mihaelei (un copil ea însăși, avea 23 de ani!) a fost aceea de a cere o secundă opinie medicală. Bucureștiul i-a confirmat diagnosticul și a prezumat evoluția. Dacă vrea să își salveze viața, trebuie să avorteze.

(Iertați-mă că folosesc acest cuvânt contondent, avortul. Știu că în conştiinţele unora e cam abraziv. Aș putea să mă fandosesc în termeni. Să mă dau pe eufemisme ca pe derdelușul de sub dealul bisericii din Lușca. ”Întrerupere terapeutică a sarcinii” sună mult mai digest, nu? După ce am făcut, în comun, toți complice la masacru, trei avorturi la fiecare copil născut viu (aici http://avort.wikispaces.com/4.2+Statistici+avort+Romania), a-ți scoate propriul prunc din pântece, ca pe o măsea cariată, nu ar mai trebui să șocheze pe nimeni. Imaginați-vă, dacă puteți, mergând pe stradă, la grădiniță, în curtea școlii: la fiecare copil care se joacă, trei alți au fost uciși. Nu de bombardamente, ca în Siria contemporană. Nu de gripă spaniolă, nu de ciumă. Nu luați de turci și duși în pustia păgânătății. Ci uciși de noi! Doamne ai milă!)

Dar să revin la Mihaela. Refuză orice tratament care i-ar fi afectat pruncul. Îşi refuză posibila salvare, pentru a-şi proteja copilul. Cancerul renal evoluează galopant.  Văzându-o stingându-se, medicii îi aduc pe lume fetiţa prin cezariană, primeşte numele mamei ei, Mihaela (îngerul). Mihaela (sfânta) apucă să îşi vadă fetiţa, încercă chiar să o alăpteze, apoi pleacă în lumea cinstiţilor şi drepţilor printr-o comă fără durere. Lasă în urmă un soţ bătut de crivăţ, o Mihaelă micuţă şi fragilă ca un înger fără aripi şi fără voce, şi lacrimi multe. Multe.

Mihaela (sfânta) a schimbat, la propriu, viaţa ei pe viaţa copilului ei. Fără sofisme, justificări, explicaţii. A făcut un schimb care i s-a părut firesc. Şi, cu un curaj neverosimil, a reinstaurat normalitatea pe care o declamăm toţi, dar o practicăm puţini: viaţa unui copil se apără chiar cu preţul propriei vieţi! Nu panglicării lozincarde, nu dulcegării sentimentale. Ci faptă.

Ar fi putut găsi, Mihaela (sfânta), sute de motive să avorteze. Şi n-ar fi condamnat-o nimeni. Cunosc avorturi fundamentate pe infinit mai puţin:  e prea devreme, nu am încă nici 30 de ani / să terminăm casa, mai avem de pus gresie în living, poate la anul, embrionul ăsta  out! / să iau licenţa, masterul, doctoratul // Dumnezeule, cu ce o să îl creştem şi pe al doilea, ştii tu Doamne cât s-a făcut un pampers? / să ajung întâi şef de departament / e, şi ce, toate prietenele mele au marcat măcar un chiuretaj şi sunt bine merci, etc, etc.

În loc de toate acestea, Mihaela (sfânta) a decis să moară în locul fetiţei.

M-am gândit mult la decizia ei. De unde curajul ăsta incredibil de a-şi privi moartea în ochi? Mi-e familiar, nu mă ia pe nepregătite, viaţa Bisericii mele e plină de sfinţi care şi-au pus suflarea în palmele călăului, nelepădându-se de adevărul din ei. Nu sunt luat prin surprindere totală, modelul aplicat de Mihaela (sfânta) e acelaşi cu cel aplicat de Stefan, arhidiaconul, întâiul mucenic, de sfinţii martiri şi mucenici, mărturisitori ai credinţei.

Este însă ceva în Mihaela (sfânta) care trebuie însă reţinut şi pus lângă inimă, la căldură. O lecţie pentru toţi. Jertfa acestei femei se bazează pe înţelegerea unui adevăr simplu, pe care majoritatea dintre contemporani îl ignoră: viaţa copilului nu începe la naştere. Ci mult înaintea acesteia. Nimeni nu ştie când. Se cunosc etapele evoluţiei unui embrion, spre stadiul de făt. La doar cinci săptămâni de sarcină, embrionul are cele trei straturi de celule din care se vor dezvolta organele. În săptămâna a 13-a fătul are corzi vocale. În a 14-a dă din mânuţe şi, spun specialiştii, face un fel de repetiţii de respiraţie. Cutremurător, nu? Adică el, pruncul din pântece, se pregăteşte să strige „mamaaaa!” şi să respire minunea acestei lumi, dar noi putem să îl aruncăm la coş, legal, încă 10 săptămâni după toate acestea! Asta s-a întâmplat cu milioane de copii nenăscuţi, şi să mă iertaţi dacă vă oripilez, tocmai când ne pregătim de celebrarea Naşterii lui Iisus. Ne „irodizăm” singuri copiii, am transformat România într-un Bethleem cu străzile însângerate.

Asta s-a întâmplat. Asta se întâmplă.

Dar nu Mihaelei (sfânta).

Ea a decis. Copilul ei e copilul ei, indiferent de numărul de celule şi de săptămânile de evoluţie a sarcinii, indiferent dacă pluteşte în sacul amniotic sau în cearceafurile neonatologiei. Nu ştiu cât de credincioasă era Mihaela (sfânta). Dar aşa tânără cum a fost, ea a înţeles că viaţa înseamnă jertfă şi, atunci când nu se poate altfel, nimeni nu poate da această jertfă în locul tău.

O numesc Mihaela (sfânta) pentru că, într-un panteon propriu, am aşezat-o în rândurile drepţilor, alături de alţi trei sfinţi dragi mie, Triandafilos marinarul, preotul catolic Maximilian Kolbe şi soldatul rus Evgheni, mărturisitorul de Hristos -despre care, dacă îmi va fi îngăduit, o să vorbesc altă dată.

Să ne rugăm pentru Mihaela (îngerul), copila născută gata orfană. Ii suntem toţi părinţi. Copila aceasta e dovada istorică, vie şi învelită în scutece, că Duhul cel Sfânt nu a părăsit acest popor.

Crin Triandafil Theodorescu