Există însă o rasă aparte de ecologiști care iubesc natura excesiv de mult. Manevrând cu o siguranță tenace pe o plajă de concepții într-o schimbare continuă, ei pot fi recunoscuți după aceeași intoleranță ca oricare alți extremiști ideatici, că activează în politică, în sfera religiosului ori aiurea.

Ei știu cel mai bine și nu acceptă replică. Se cațără pe platforme petroliere, taie furtunuri, sar garduri și cutume etice, țopăie pe deasupra legislației, baletează grotesc pe linia fină dintre codul civil și cel penal, toate acestea în numele unei iubiri duse la suprafiresc.

Discursul ecoactiviștilor e unul neaparat apocaliptic, de un dramatism hollywoodian. Se invocă apăsat un viitor cianurat, cu râuri roșiatice, o planetă devastată, în care pădurea a rămas doar subiect de filme documentare iar clorofila a devenit un produs de laborator. Justificarea acestora e că situațiile extreme pretind măsuri extreme.

Pe undeva, sunt de înțeles. Pentru că de prea multe ori firea umană a dovedit că e capabilă de autodistrugere. Iar legea, care ar trebui să fie dreaptă și oarbă, a fost deseori croită să se suprapună peste interesele unor niscai investitori, prea hămesiți să își asigure o pensionare timpurie în Caraibe ca să le mai pese de o vale oarecare dintr-o arie protejată din Munții Rodnei...așa că ”hidrocentraliți flăcăi, hăi, hăi....”

Ecologia, în sine, e un demers nobil. Și în trend. La un anumit nivel de instrucție și de respect de sine, e inacceptabil să nu-ți pese că la trei sute de kilometri dreapta de casa ta se pregătește o cianurare, iar la patru sute mai spre stânga, un fraking, mai experimental ca aselenizarea.

Problema e cu terminația aia din coada substantivului, ”logia” aia. Care sugerează, ca la orice caz similar, că e vorba despre o știință. Iar știința pretinde știință. Totul a început cu Charles Darwin.

Care, la un moment dat, a avut o revelație. Dacă speciile de animale interacționează cu mediul și între ele, pe bază de analogie logică, și omul musai să interacționeze cu habitatul în care trăiește. Urmașii lui au dezvoltat conceptul, tocmai la fix că a explodat fenomenul turistic, care a pretins o igienă a peisajului geografic, apoi au evoluat spectaculos științele medicale, omul modern a aflat că apa adusă pe conductă de plumb îți scurtează zilele, că DTT-ul te scapă de pureci, dar te faultează la sinapse, și, pe măsură ce omul se dezmeticea, a evoluat și știința protejării naturii.

La început s-a numit ecologie. Apoi protecția mediului. Din trunchiul ei s-a desprins conservaționismul. Ingineria mediului. Și ultima chichiță, dezvoltarea durabilă. Dar știți ce e interesant? Că dacă iei cinci manifestanți ecologiști dintr-o piață, fie ea și a unei universități, și îi întrebi ce e aia ”dezvoltare durabilă”, trei o să îți răspundă, după ezitări, că e o treabă făcută țeapăn, să țină.

Unul, mai perspicace, o să adauge că e o treabă atât țeapănă, cât și cu utilizare îndelungată. Că ”dezvoltarea durabilă” e de fapt altceva, nu mai are rost să discutăm. Ea presupune stabilirea unui raport de echilibru între om și natură. A unei armonii care să nu atenteze la resursele necesare generațiilor viitoare în mod ireversibil. Mai ales când e vorba de resursele neregenerabile. Dar în nici un caz nu presupune eliminarea omului din natură.

Pentru că asta e, de fapt, capcana ecologiei de tip extrem. Pentru ecodeiști, omul e prădătorul suprem, dăunătorul din capătul troficului. Planeta e un raft cu produse și unica metodă ca să păstrezi etichetele la locul lor e să îl iei pe om de-o aripă, fie ea și de înger, și să-l dai de-a dura afară din natură.

Soluția pe care o văd domniile lor pentru salvarea delicatului nostru glob e să ne facem valizele și să ne mutăm pe lună. Să nu respirăm. Să nu tușim, vorba lui Sorescu. Ecologia, ca orice alt rezultat al minții omenești, are nevoie de echilibru. De cumpănă dreaptă. Iar în centrul ei, să nu ne scape asta, trebuie să fie omul.

Cunună a creației, dăruit de Dumnezeu cu rațiune, el este atotputernic pe pământ și responsabil dincolo. Spun toate astea inspirat de scandalul balastierelor din aria protejată Someșul Mare.

Am remarcat că percepția majorității dintre noi, vis a vis de existența unei arii protejate, e aceea a unei enclave de tip geodă, în care nu pătrunde nimic și nu e permis să iasă nimic. Și în nici un caz omul. Ceea ce e total greșit!

În Rodnei s-a păstorit încă din preistorie, iar natura și-a văzut mai departe de treabă. S-a scos piatră din Someș să se construiască drumuri romane, Someșul și-a văzut mai departe de curgerea lui molcomă. S-au tăiat stejari și s-au înălțat biserici pe carnea lor, pădurea s-a scuturat puțin și și-a crescut alți stejari.

O arie protejată, fie ea și parte a Naturii 2000, trebuie împăcată cu omul, nu izolată de el cu garduri electrice. Suntem parte a acestei lumi, locul nostru, ca specie, e pe pământul acesta ce ni s-a dăruit. Nu e etic să acorzi drepturi cerbului, și să le refuzi total țăranilor,stăpâni ai munților de pe vremea Mariei Tereza ori a lui Ștefan cel Mare. Dar trebuie găsită o cale de mijloc, în care și interesul protejării biodiversității să primeze, dar nici omul să nu moară.

Adevărata problemă, în toată povestea asta cu ariile protejate, e paralizia, anchilozarea sistemului. Și nu e vorba doar de lipsa unui cadru legislativ, pentru că, de multe ori, el există indigen sau a fost impus de standardele UE. Priviți ultimele sesiuni de atribuire în custodie a ariilor protejate...nu s-a înghesuit nimeni să le ia în grijă.

Proiectând acest adevăr peste situația din teren, rezultă exact ceea ce citim în presă, mai mereu. Nu ne pasă. Ăsta e adevărul. E simplu să să te bați să dai declarații, să iei poziție. E mult mai greu să iei în mâinile tale o arie protejată și să te zbați pentru ea. Și câtă vreme, dintre noi, nu se vor ridica ecologiști adevărați, situația va rămânea aceeași.

Nu-i grav că avem un escavator în albia Someșului. Grav e că n-avem idee, la peste un deceniu de promulgarea legii de amenajare a teritoriului național, dacă din talvegul ariei protejate putem scoate o piatră sau un miliard de pietre, înainte ca biodiversitatea faunistică și florală să capoteze.

Grav e că nu avem studii științifice pe ariile protejate. Obiective, măsuri, inventare exhaustive pe floră și faună, cartări GIS, studii hidro, geo, pedo, etc. Că din punctul ăsta de vedere suntem în urma Europei cu o jumătate de secol.

Câtă vreme nu există toate acestea, orbecăim sinistru în întuneric, ca într-o peșteră plină de cristale, fără să știm pe ce călcăm. Iar cel mai grav e că se văd prea puține mâneci suflecate.

Crin Triandafil Theodorescu